Cultură şi Educaţie — octombrie 5, 2015 at 12:14

World Teachers’ Day

by

1. World Teachers’ Day (stabilit astfel de UNESCO în 1994) s-a tradus în limba ro­mâ­nească în formula ”Ziua mondială a educatiei” (desi ar fi ”Zi­ua mondială a profesorului sau educatorului”), perpetuându-se astfel la fiecare început de oc­tombrie (cu zi liberă pentru elevi si profesori). Legătura din­tre ”teachers” si ”educatie” este evidentă, cu toate că speculatii­le unei gândiri prescurtate conduc către o traducere usor mo­di­ficată.

13064

De ce, tara mea este am­prentată de o educatie precară? Pentru că, având specialisti în educatie (”teachers”), neîmplinirile li se pot imputa acestora, iar vinovatii, după obiceiul na­tional, pot fi arăta si cu degetul: profesorii sunt ”acarul Pă­un”. Asa că nu s-a tradus în româ­nes­te Ziua mondială a educato­rilor”, pentru că … Deh, ”ziua mondială a educatiei” altfel sună, dar vin cârcotasi, cum sunt si eu, cu întrebarea: Care educa­tie? Cum adică, nu se observă ma­nifestarea si reprezentarea acesteia, nu o resimte nici minis­trul, nici inspectorii, nici di­rectorii, nici profesorii, adică nici un purtător direct de responsabilitate nu are curajul să tragă linie si să constate sincer, onest, că educatia din societatea ro­mâ­nească este ciobită, deficitară, virusată? Presa (video si audio) suportă descrierea unor comportamente umane dinafara conturului care caligrafiază edu­catia, iar contextul social în care vietuim este încărcat de im­purităti morale. Peste tot bân­tuie griji si amenintări, tot timpul suntem pânditi de conse­cin­tele unui management poli­tic incoerent si defectuos, agre­siunea nonvalorilor se observă în toate straturile sociale. Dem­ni­tari (a fi demn!) meniti a fi modele îsi ascund cătusele de la mâini, societatea românească nu mai găseste suficiente resur­se pentru decelarea valorilor, nici pentru o viată publică si per­sonală curată, cinstită si decentă. O societate cu educatie risipi­tă în insule parohiale are tot mai putine sanse la sănătate morală.
2. Sistemul social alcătuieste (sub)sistemul de educatie după asemănarea sa, dar dispune de o calitate: e autopoie­tic, adică dispune de capacita­tea de a se însănătoti, de a re­gă­si antibioticul potrivit pentru înz­drăvenire. ”Medicul curant” e generic educatorul, fie el profesor, învătător sau educatoare; dar e deopotrivă cetăteanul onest, cinstit, care-si alcătuieste existenta bazată pe virtute si omenie. Profesorul împreună cu asemenea cetăteni onesti cons­truiesc ”cetatea educativă” sau ”societatea care educă”, în care fiecare om ar regăsi satisfactia pe care i-o oferă educatia, în formula genericulului său etimologic ”a cultiva”. Vei întreba, prea bun cititor, cine-i împie­di­că pe educatorii specializati să asigure tinerilor caratele educa­tio­nale care să-i determine să al­cătuiască o societate umanistă si impregnată de virtuti morale, de valori umane si de calitatea vie­tii?

Răspunsul la întrebare atin­ge problemele grave ale configu­ră­rii sistemului de educatie din tara noastră. Ingratitudinea în care se află ”teachers” se perpe­tuează, în ciuda unor modificări le­gislative, cică de ameliorare a ”structurii morale a societătii”. Profesorii sunt pregătiti în facul­tăti pentru roluri instructive, pen­tru a preda continutul unei discipline si deloc pentru a (sti) realiza explicit educatie. (Con­ti­nuturile educatiei nu coincid cu continuturile învătării). ”For­marea initială” asigură ”com­peten­te didactice” printr-un modúl pe­dagogic, atasat Planului de în­vă­tământ al licentei, ca optional (si facultativ), fiind tratat de către studenti ca atare. Burdujit cu cunostinte de specialitate si cu o brumată pregătire metodi­că, matematicianul, filologul, istoricul, geograful etc., îmbracă tinuta profesorului dar în fata ele­vilor este insuficient pregătit pentru organizarea învătării si im­plementarea prevederilor Pro­gramelor scolare preuniversi­tare. Superficialitatea didactică si îngăduinta în apreciere, concesivitatea fată de programul scolar sunt instrumente de apărare a lipsei sale de entuziasm profesional. Ambitiosii stiu că sensul învătării este autoînvătarea. Asa că se apucă de lecturi pedagogice, constatând că de­ruta i se accentuează din prici­na limbajului tot mai încâlcit fo­losit în volumele despre ”stiin­tele educatiei”. Trecând la lectu­ra ”programelor scolare” (cu­rricula!), acelasi cadru didactic are de învins o contorsionare conceptuală difuză (competente transversale, obiective opera­tio­nale, resurse materiale, strategii de evaluare, unităti tematice, teh­nici interactive, activităti integra­te, interdisciplinaritate etc.). Ase­menea dificultăti, obstruc­tiona­te de concepte dificil de înteles, trebuie să le facă inteligibile pen­tru elevii, conectati cu gândul la ecrane si butoane. În cla­să, regăseste catedra, tabla, elevi apatici, plictisiti si demotivati, dar mai ales regăseste o atmosferă prea relaxată pentru educa­tie si negociabilă pentru rigoa­re. Evaluarea natională (oricare ar fi ea) iese cu totul din ideea de ”educatie” (supraveghere, sus­piciune, corecturi măsluite, clasamente viciate, tehnici de co­piere etc.).

3. Perpetuarea lipsei de satis­factie este întretnută de o sala­ri­zare a personalului didactic, care n-are alt defect decât că alimentează stresul existential. In­telectualitatea se cultivă. Dar sa­larizarea jenantă, chiar comparând cu cât se mituiesc primarii, cât costă un fotbalist, câti bani se risipesc pe proiecte ne­prioritare, pentru ce sume ilega­le autoritătile asigură preferen­tia­litatea etc., deci salarizarea comparativă a cadrelor didactice e nestimulativă si insufici­en­tă pentru un trai decent.

4. Clasa politică si deciden­tii administrative trebuie să în­te­leagă că educatia costă, dar lip­sa educatiei costă incompara­bil mai mult. Nu mai amin­tesc de lozincile ”prioritate na­tio­nală” si ”6% din PIB”. O nouă viziune pentru societatea româ­neas­că creste sub scutul unui alt ideal social din care să derive alt ideal educational. Ce vrea socie­tatea de la scoală, de la cetătenii săi, dacă ea însăsi scârtâie în armăturile sale fragile si superficiale, ignorând explicit valorile educationale: morala, civismul, co­rectitudinea, estetica existen­tei, respectul. scoala nu mai poa­te fi singura responsabilă de asi­gurarea unei educatii dezirabile. So­cietatea-i ”cum este si ca dân­sa suntem noi” (după Emines­cu).

5. Constienti poate de neajun­­surile educatiei nationale, de­cidentii preconizează o nouă ”re­formă scolară”, cam asa cum procedează fiecare nou mi­nistru, găsind argumente pentru adoptarea unei noi Legi edu­cationale (nationale). Aceas­tea se referă doar la modificarea atmosferei scolare, cu toate că mi­nisterul (de resort!) ar trebui să-si asume îmbunătătirea educatiei societale integrale. Da, se începe cu scoală, apoi cu univer­sitătile, se continuă cu alte institutii cu rezonantă educatională (inclusiv cu televiziunile) si cu an­trenarea întregii societăti pentru a se autoeduca. Proiec­tul noii Legi a educatiei natio­na­le, plecat de la Comisia senatorială de învătământ către Sin­dicate, multiplică aceleasi formule lipsite de semnificatie cla­ră: ”Legea are ca viziune promo­va­rea unui învăţământ orientat pe valori,creativitate, capacităţi cognitive, capacităţi volitive şi ca­pacităţi acţionale, cunoştinţe funda­mentale şi cunoştinţe, competenţe şi abilităţi de utilitate directă, în profesie şi în societate” (art. 1). Mi-ar fi dificil să explic cuiva termenii aceastei propozitii, asa cum ar fi la fel de dificil de înteles formularea ”idealului educational” (66 cuvinte), preluat în bună parte după actuala Le­ge. Aceeasi pălărie…rimează cu altă Mărie. Idealul educational nu este doar al scolii, ci al socie­tătii, asa cum Legea Educatiei Nationale se adresează tuturor membrilor săi.

descărcare
6. În final, un cititor onest ar fi observat o anumită doză de iri­tare si nervozitate strecurată în articol. O apatie mioritică per­petuată, o diluare a speran­tei, o tăcere complicitară (în­cap­sularea pedagogilor în universitarul lor”turn de fildes”) vor per­petua aceleasi grave erori de îm­bunătătire a sistemului de educatie natională. Ameliorarea constiintei civice generalizate, activarea opiniilor critice fată de coruptia intelectuală si velei­ta­ră, asumarea vointei explicite pen­tru un nou tip de conditie umană etc. tin de adoptarea de către decidenti a unui nou tip de politici educationale. Acum, de ”ziua mondială a educatorilor” e un moment de împros­pă­tare a entuziasmului pentru însănătosirea educatiei, pentru demararea proiectului viabil de construire a unei veritabile ”so­cie­tăti educate si care educă”. Scoala e doar anticamera aceste­ia, iar conditia publică a educa­­torilor, cu prestigiul remaniat si autoritatea reconstruită, cons­tituie un pas spre constientiza­rea frumusetii existentei educate.

PS. Mi se poate reprosa to­nul pesimist al articolului, stiind că există câteva scoli si ONG-uri, care organizează actiuni edu­cationale, dând un semnal de Re­start pentru EDUCATIE. Lău­da­bil. Dar de ce Ministerul Edu­catiei si-a aninat în titlu atributul Nationale (sau, mă rog, Le­gea Educatiei Nationale)? MECS gestionează institutiile de învătământ din întreaga tară, dar nu le gestionează din întreaga societate românească. Opti­mis­mul s-ar induce, dacă am simti că justitia trebuie să concedieze pentru lipsă de activitate, semn clar de cultură educatională generalizată. ”Insulele de educatie” sunt repere, refe­renti că se poate si altfel în t mioritică si a ”cătelusului cu pă­rul cret…”, dacă toate zilele ar fi dedicate educatiei si dacă fiecare cetătean s-ar comporta în fiecare zi ca educator.

Anton ILICA

vestic.ro

Leave a Comment

You must be logged in to post a comment.

You cannot copy content of this page