You cannot copy content of this page
Editoriale — octombrie 18, 2018 at 18:38

Veta lu’ Bâldâr, o meditație asupra rostului omului

by

Tușa Veta este pentru mine cea mai durabilă impresie din primele mele întâlniri cu viața. Prin fragilitatea ei structurală, femeia este mai aptă decât bărbatul să ilustreze proverbul ,,Să nu dea Dumnezeu omului cât poate duce”; Și ei i s-a dat, poate chiar mai mult, mergându-se în cazul ei, probabil pe preceptul apostolic că ,,viața este durere și nu bal”.

Rând pe rând, unul câte unul, sotul și cei 7 din 9 copii,sunt luati de moartea nemiloasă, dar niciodată nu s-a lăsat copleșită de amărăciune și de disperare și nici nu ridica privirea plină de reproș spre ceruri. Era împăcată cu ideea că tot răul care-i vine, e de la Dumnezeu și trebuie acceptat fără crâcnire. ,,Așa spune părintele-n biserică”.

Acceptând cu încăpătânare răul care a copleșit-o, Tușa Veta s-a ridicat deasupra lui prin refuzul de a capitula. Sisif s-a ridicat deasupra răului prin dispreț, iar ea prin acceptare. Tușa Veta nu avea titlul nobil ca a lui Sisif, regele de care se spune că a pus Moartea în lanțuri. Ea era un om obișnuit, care-și câștiga traiul chiar de pe urma fenomenului care i-a pricinuit atâtea amărăciuni și necazuri…Moartea. Tămâia morții și le organiza pomenile. Nu puteai face o înmormântare fără tușa Veta, așa cum nu puteai s-o faci fără gropari și preoți. În fiecare dimineață, cu noaptea în cap, o vedeam trecând spre cimitir cu un vas cu tămâie și coceni aprinși într-o mână și cu o traistă cu ,,împărteală” in alta.

Asemenea lui Sisif, tușa Veta nu avea alternativă, deși între ei sunt diferențe majore. În viziunea lui Homer, Sisif ispășește o pedeapsă, pentru că s-a împotrivit zeilor și oricât l-am simpatiza are și el vina lui incontestabilă. Dar tușa Veta lu’ Bâldâr, în simplitatea ei, nu a greșit cu nimic divinității. Ea a ispăsit o pedeapsă de care nu se face vinovată cu nimic, a fost o victimă inocentă. Sisif e excepția și tușa Veta e regula.

Tușa Veta e o metaforă grea, plină de semnificații, pentru condiția umană în ansamblul ei. Universul în care a trăit ea, este ostil și dur, cu oameni insensibili. Ea ca femeie a fost foarte frumoasa în tinerețe, spuneau bătrâni, așa de frumoasă încât și după trecerea prin ani și necazuri, frumusețea ei mai licărea prin obrajii ei bătuți de vreme și topiți de lacrimi. În momentul când pleca spre cimitir cu mâinile pline de tămâie și colivă, știa că-și face o datorie față de morții ei. Am fost uimit și fascinat toată copilăria mea de faptul că ea nu s-a revoltat niciodată împotriva destinului, ba mai mult, în subconștientul ei de femeie simplă, ea prin asta și-a exprimat victoria împotriva absurdului.

Dumitru Iorgu

Leave a Comment

You must be logged in to post a comment.