De prin lume adunate — martie 1, 2014 at 21:33

Ucraina a pierdut Crimeea. Occidentul nu o va apăra militar! Începe al doilea Război Rece

by

safe_imagePe 23 februarie, înainte chiar de fuga lui Ianukovici în Rusia, anticipam în articolul „Un elicopter pentru Ianukovici! Criza Ucrainei şi preliminariile războiului la periferia Europei”că Rusia nu va ceda Ucraina Occidentului şi, dacă va fi nevoită totuşi să o facă, în niciun caz nu va fi dispusă să plece din Crimeea şi de la Sevastopol, unde şi-a prelungit recent acordul de staţionare a flotei de la Marea Neagră, pentru următorii 30 de ani.

Mai adaug acum că revanşa lui Putin pentru victoria pro-occidentalilor la Kiev nu se va opri aici: odată consacrat controlul total asupra Crimeei, vor urma tulburări şi în alte zone majoritar rusofone din estul Ucrainei. Dar trebuie procedat metodic, pas cu pas. Un luptătorjudoka de opt dani, devenit preşedinte, ştie să aştepte şi să aplice loviturile numai la momentul pe care-l consideră potrivit, când victima sa este mai vulnerabilă. Ucraina, în formatul ei teritorial actual, nu are nicio şansă să adere la Uniunea Europeană sau la NATO, indiferent de entuziamul discursului noilor lideri de la Kiev sau chiar de voinţa majorităţii populaţiei din vestul ţării. Occidentul, de bună seamă, nu poate integra trupe ruseşti staţionate pe teritoriile care ar adera astfel la structurile alianţei.

Un teritoriu pe care se află un singur soldat rus este un teritoriu blocat din perspectiva integrării euro-atlantice. La fel este cu Transnistria, Abhazia şi Osetia de sud, aşa cum am mai spus: blochează perspectiva de aderare a statelor care le deţin formal. Celor care au reacţionat negativ la perspectiva sceptică pe care am menţionat-o mai sus, semnalându-mi, plini de emoţie democratică şi altminteri în litera dreptului internaţional, că Ucraina este a poporului ucrainean şi că cetăţenii acestei ţări vor decide singuri soarta ţării, le spun acum: iată cum stau lucrurile, din nefericire, politica internaţională a ieşit din zodia contructivismului (scurtă, de altfel) şi s-a întors în paradigma realistă, în care e vorba doar de putere şi de interesele statelor. Restul, din păcate, sunt poveşti. Frumoase, dar poveşti. Toate marile confruntări din istorie (inclusiv, să nu ne facem iluzii, Războiul Rece şi căderea comunismului) s-au finalizat prin prisma raporturilor de putere dintre părţi. Succesiunea război-balanţă de putere-război-noua balanţă de putere este practic nesfârşită şi a scris istoria acestei lumi, respectiv ascensiunea şi declinul imperiilor. Vreo douăzeci de ani m-am numărat printre cei care credeau că realiştii şi neorealiştii sunt cinici şi se înşeală. Aş fi vrut să fie aşa.

Singura mare putere a lumii care a avut forţa imensă de a combina interesul strategic propriu cu măreţia valorilor şi principiilor democraţiei liberale a fost Statele Unite, intrate însă într-un retreat tactic în timpul lui Barack Obama şi uşor obosite după războaiele de uzură din Irak şi Afganistan, cu rezultate incerte şi controversate. Rusia ştie că America a intrat în repaus şi crede că giganticul unchi Sam nu va trezi curând, să mai facă justiţie în lume şi să promoveze democraţia. Putin ar fi putut juca în Ucraina la modul minimalist, mizând doar pe cartea portului Sevastopol, sau maximalist, destructurând practic statul ucrainean.

Acum însă, dacă tot s-a ivit „ocazia” cu „lovitura de stat fascistă de la Kiev”, de ce să se mai complice Moscova cu Acordul bilateral de staţionare şi clauzele lui complicate, limitative, şi să nu-şi „recupereze” Crimeea cu totul? Trupele ruseşti vor rezolva totul cu un drum, cum s-ar spune. Nici strategic, nici politic, nici militar, nici simbolic, sub nicio formă aşadar Moscova nu va accepta să vadă într-o bună zi instalaţii NATO montate la Yalta, acolo unde, la sfârşitul războiului, Stalin împărţea lumea cu anglo-americanii. Refluxul istoric al Imperiului Rus după 1990 şi avansul Occidentului spre frontierele Rusiei au totuşi un ultim aliniament strategic, o limită, o zonă tampon, dincolo de care Putin şi sistemul instituţiilor de forţă ruseşti nu vor mai permite un singur pas.

O săptămână. Atât a durat ca Rusia să-şi ia înapoi „cadoul oferit poporului ucrainean prieten”, adică peninsula Crimeea, în 1954. Dincolo de discursurile momentului, starea de fapt indică o preluare aproape fără rezistenţă a acestei limbi de pământ care oferă Moscovei accesul facil la apele Mării Negre şi deschidere spre patru state aliate ale Americii: România, Bulgaria, Turcia, precum şi pro-occidentala Georgie. Ce ar putea face în aceste condiţii Occidentul?

Riscând iarăşi oprobriul idealiştilor, voi spune că Statele Unite şi Uniunea Europeană nu vor interveni militar pentru a opri acţiunea revizionistă a Rusiei. Din multe motive. Costurile ar fi mai mari decât beneficiile. Occidentul nu se află în acel state of mind în care să ia în considerare la modul serios o înfruntare cu Rusia.  Nici economic, nici politic. Democraţiile occidentale, abia ieşite dintr-o lungă criză, cu un nivel al disatisfacţiei clasei mijlocii tot mai ridicat, cu mişcări populiste care ameninţă partidele din mainstreamul istoric, vor critica la unison Rusia dar nu o vor opri.

Urmează, probabil, încercarea occidentalilor de a impune sancţiuni economice internaţionale Rusiei. Dar efectul asupra periferiei estice a Uniunii Europene? Dar oprirea gazului? Dar datoriile Ucrainei şi ale altor state din regiune către Rusia? Dar investiţiile strategice ale Rusiei, inclusiv în economia Europei Centrale şi de Est? Este dispus Occidentul să compenseze aceste efecte colaterale, având în vedere că nu-i vor putea lăsa pe est-europeni în frig şi cu zone întregi ale industriei pe butuci? Nota de plată se va întoarce în Europa. Ce vor zice contribuabilii din vest?

Rusia nu e, totuşi, Coreea de Nord sau Iranul. Izolarea unei ţări de dimensiunile şi cu resursele Rusiei pare o glumă. Atunci, singura cale „onorabilă” a Occidentului de a răspunde şi de a se opune agresiunii militare a Rusiei în Ucraina va fi declanşarea celui de-al doilea Război Rece. Am avut uneori senzaţia că Putin doreşte demult reluarea Războiului Rece, crezând că o asemenea tensiune în relaţia cu Occidentul îi va readuce Rusiei importanţa politică şi simbolică şi statutul de super-putere, pierdute în 1991. Posibilitatea de a discuta de la egal la egal cu Statele Unite.

La ce să ne aşteptăm în continuare? Contre politico-diplomatice, declaraţii pe ton grav, blocarea reciprocă a dosarelor internaţionale (Siria, Iran, Egipt, negocierile israeliano-palestiniene, extinderea Uniunii Europene etc., de toate se va alege praful prin ingerinţa Moscovei), manevre militare pe zonele limitrofe, gesturi simbolice, îngreunarea schimburilor comerciale, maşinaţiuni ruseşti în fostele republici sovietice. Toate acestea vor dura, spun adepţii şcolii realiste, până la stabilirea unei noi balanţe de putere. V-aş propune să-i credem.

Valentin Naumescu, http://www.contributors.ro/

Leave a Comment

You must be logged in to post a comment.

You cannot copy content of this page