Cultură şi Educaţie — martie 2, 2015 at 14:50

Tocilarul de serviciu

by

 

Tocilari, roboți, oameni fără viață, cam așa aș putea să sintetizez clișeele despre studenții la medicină, care circulă în majoritatea cercurilor, începând de la oameni din mediul rural și culminând cu unii din profesorii universitari cu care ne confruntăm de a lungul celor șase ani de studiu și care la rândul lor au fost în pielea noastră cândva. Deși unele din aceste apelative au o oarecare acoperire în viața cotidiană, medicinistul nu este chiar așa cum semenii săi îl văd.

Noi, studenții la medicină, în general, tindem să ieșim mai puțin în cluburi și cafenele decât alți colegi de la facultăți mai permisive cu orarul, însă atunci când ieșim, tindem să socializăm și să petrecem mai mult decât alții, poate și dintr-o dorință intrinsecă de a recupera ceea ce am pierdut. Eu personal, în ultimii doi ani și jumătate, nu am simțit niciodată, înafara sesiunii, că nu aș avea timp și pentru alte activități: lecturat, o plimbare în parc, o ieșire la club, cinema, cafenea etc. În urmă cu patru ani, când mi-am ales această carieră, am știut la ce mă înham, ce responsabilități am, ce sacrificii trebuie să fac și ce se așteaptă de la mine ca student la medicină, poate de aceea nu sunt de acord cu o serie de colegi care se plâng deseori de lipsa de timp liber. La fel, nu savurez deloc etichetarea mea încă de dinainte de a spune prima vocală ca fiind un tocilar, fără capacitate de a mă descurca de unul singur în viața reală, un fel de bibelou chinezesc fragil devenit desuet în societatea română contemporană. Bineînțeles că la Facultatea de medicină se studiază numeroase materii și noțiuni, însă aceste noțiuni sunt nule în condițiile în care nu reușești să le pui în legătură una cu cealaltă, iar acest lucru nu este scris în nici un suport de curs, ci trebuie să iți formezi această capacitate.

Primii doi ani de studiu au fost plictisitori, arizi, materie pură pe care trebuia prin diferite metode să o înveți, acești doi ani fiind și cei în care majoritatea își descoperă brusc veleitățile pentru o altă carieră. Începând din acest an, am avut ocazia să iau contact cu medicina reală, cea din spital, sub plăcuta îndrumare a dr. Secil Omer, de la clinica de gastroenterologie a Spitalul Clinic de Urgențe Sf. Ioan București. Pentru acest tip de medicină, se pare, nu sunt suficiente noțiunile teoretice, ci ai nevoie și de o capacitatea ieșită din comun de a relaționa cu diferite tipuri de oameni, în număr destul de mare, astfel încât niciodată nu te poți plictisi de tiparele culturale ale acestora sau deopotrivă de patologiile lor. După ce pe la jumătatea anului trecut ajunsesem la concluzia că dezvoltasem un soi de autism(patologie ce împiedică pacientul în a relaționa cu cei din jur), devenind oarecum dovada vie a prejudecăților enunțate mai sus, anul acesta m-a ajutat să descopăr o medicină plăcută, bazată mai mult pe interacțiune socială cu pacienții și pe conexiunile dintre cunoștințele acumulate în primii doi ani, realizând că de fapt noi, viitorii medici, suntem cu mult mai sociabili decât cei ce ne pun aceste ștampile hilare deoarece meseria ne obligă, pe lângă o bună cunoaștere a teoriei, să fim în acest fel.

În concluzie, dacă ar fi să mă întorc în timp, acum patru ani și jumătate când am luat decizia de a deveni medic aș face aceeași alegere fără ezitare și pic de regret. Sunt însă dezamăgit de faptul că mulți colegi de ai mei și viitori studenți au ca scop final practicarea meseriei în străinătate, iar din păcate mulți dintre ei sunt mânați de ideile preconcepute, violente și deseori fără bază a unor persoane de pe rețelele de socializare și din media, despre medici. Idei care au înrădăcinat românilor conceptul de medic incompetent, arogant și răuvoitor, idei complet nefondate având în vedere ca noi, toți mediciniștii, ne am ales această carieră cu scopul de a face bine semenilor noștri iar școala noastră medicală oferă pe bandă rulantă mii de medici competenți clinicilor de renume din Germania, Franța, Austria, Marea Britanie sau chiar SUA.

 

P.S.: Recent, la un examen, am fost încântat de gestul unei aparținătoare care văzând că îmi uitasem pixul acasă s-a oferit să mi-l dea pe al ei. Deși i-am explicat că va dura mult până voi ieși și este posibil să nu ne mai întâlnim, aceasta a insistat să mă ajute. Poate că nu vi se pare cine știe ce dar așa am înțeles că există, chiar și în România, potențial în a schimba percepția artificială despre mediciniști și medici pe care media a creat-o în ultimi ani. Suntem cu toți victimele unui sistem prost organizat de politicieni!

Mihai Radu Pahomeanu

student la Facultatea de Medicina Bucuresti

Leave a Comment

You must be logged in to post a comment.

You cannot copy content of this page