Dezvoltare personală, Lifestyle — aprilie 13, 2014 at 09:00

Părintele Teofil: Oameni şi flori…

by

Să aducem în lume frumuseţe şi bucurie

Floarea nu poate fi comparată cu nimic altceva. Floarea e ceva unic. Şi asta ne aduce aminte că şi noi suntem ceva unic în lumea aceasta. Adică ceva ca noi, ca fiecare dintre noi, nu mai există în lumea aceasta, suntem ceva unic. Aşa că există o legătură între flori şi oameni. Florile sunt unice prin rosturile lor de a înfrumuseţa lumea aceasta, pământul acesta, şi aşa suntem şi noi.

floriŞi noi avem rostul acesta de la Dumnezeu: să înfrumuseţăm pământul, să aducem ceva din cer pe pământ, să înmulţim ceea ce este frumos, să înflorim aşa cum înfloresc floriile, fără să ştie pentru cine înfloresc. O floare înfloreşte prin firea ei, ea nu are cum să se gândească să înflorească pentru cineva anume. Şi, bineînţeles, pentru că vine de la Dumnezeu, pentru că Dumnezeu face tot ce este frumos în lumea aceasta, floarea adaugă ceva la frumuseţea lumii şi mai ales îi desfată pe cei la care ajunge.
O floare înfloreşte pentru ea, în primul rând, pentru că aşa există, dar înfloreşte şi pentru oamenii care vin în legă¬tură cu ea. Oriunde ar fi, o floare înfloreşte. Există o floare care se numeşte „floarea-reginei” sau „floare-de-colţ”. Creşte pe munte, în locuri la care se ajunge greu şi de aceea este văzută de puţini oameni. S-ar putea întâmpla să nu ajungă nimeni la floarea-de-colţ; şi ea totuşi înfloreşte, pentru că e în firea ei să înflorească, pentru că aşa a lăsat-o Dumnezeu. Dar când ajunge cineva totuşi la ea, înseamnă că a înflorit şi pentru acela care o vede şi care o culege. Aşa trebuie să fim şi noi. Fiind în noi ceva unic, trebuie să avem şi ceva din gingăşia unei flori. De altfel, şi florile sunt de mai multe feluri. Gândiţi-vă la un bujor, de pildă, aşa de mare, plăcut mirositor, parcă ar vrea să spună ceva despre măreţia lui Dumnezeu prin mărimea lui, prin parfumul lui. Sunt însă şi flori plăpânde, de exemplu ghioceii, brân¬duşele – nuşcelele, cum le mai spune pe aici – sau viorelele. Cât sunt de plăpânde, cât sunt de mici şi totuşi ce par¬fum minunat au, mai ales în buchet! Te desfată, pentru că aşa a vrut Dumnezeu.
Ei, dacă noi ne asemănăm cu florile, şi noi trebuie să fim aşa. Şi noi trebuie să aducem ceva nou în lumea aceasta, ceva care să se realizeze prin noi, să oferim oa¬menilor din jurul nostru ceva din ceea ce purtăm în sufle¬tul nostru. Florile aduc bucurie, să aducem şi noi bucurie. Florile aduc gingăşie, să aducem şi noi gingăşie. Florile cele plăpânde ne îndeamnă cumva la smerenie, să avem deci smerenie. Florile care sunt mai mari spun ceva de¬spre măreţia lui Dumnezeu, să spunem şi noi ceva despre măreţia lui Dumnezeu. Florile mirositoare îşi revarsă par¬fumul lor în jur, să avem şi noi „miros de bună mireasmă duhovnicească”, să oferim ceva din sufletul nostru când, cu darul lui Dumnezeu, putem să oferim.

Spor de bucurie şi de mulţumire
Când aducem lui Dumnezeu florile pe care le-am pri¬mit de la alţii, zicem cumva ca la Sfânta Liturghie: „Doam¬ne, îţi aduc «ale Tale dintru ale Tale». De ce? Pentru că ceea ce îţi ofer eu acum, Tu ne-ai dat. Floarea nu e creată de mine, mi-au dat-o prietenii mei, mi-au dat-o cei care mă iubesc, floarea aceasta mi-au dat-o cei care mă cin¬stesc, şi eu, Doamne, le-am primit pe toate acestea, iar acum Ţi le ofer Ţie, odată cu sufletul meu, odată cu inima mea, primeşte-le pe ele cum m-ai primit pe mine.

Poetul Vasile Militaru are o rugăciune de seară în care sunt pomenite şi florile. El zice:
„Cu de lacrimi gene ude înalţ rugă Domnului, Sufletul păzeşte-mi, Doamne, în tot ceasul somnului. Gândurile ce mă tulbur’ cu-al Tău Duh înfrânge-le, Trupului meu dă-i odihnă, răcoreşte-mi sângele. Somn uşor să mă cuprindă, să dorm lin ca florile Şi cu inimă curată să mă scoale zorile. Să pornesc la muncă sfântă, cum pornesc albinele, Să pot umple ca şi ele fagurii cu binele. Şi să Te slăvesc pe Tine, de pe valea plângerii, Dumnezeule din slavă, ce-L slăvesc toţi îngerii.”

E o alcătuire gingaşă ca florile, e o alcătuire pe care o poţi oferi lui Dumnezeu în rugăciunile de seară, când îi spui lui Dumnezeu: „Aş vrea, Doamne, ca în lumea aceasta să se înmulţească binele – «să pornesc la muncă sfântă cum pornesc albinele, să pot umple ca şi ele fagurii cu binele» – şi să Te slăvesc pe Tine, din lumea aceasta -„de pe valea plângerii, Dumnezeule din slavă, ce-L slă¬vesc toţi îngerii” să mă unesc cu îngerii întru a Te preaslăvi, a Te preaslăvi ca şi florile, cu gingăşie, cu delicate¬ţe, cu smerenie, cu mărturisire. Să înfloresc şi eu ca ele pentru cei din jurul meu, să aduc şi eu un spor de bucurie, un spor de mulţumire. Să nu fiu ca buruienile, pe care le smulg oamenii pentru că nu au nevoie de ele, ci să fiu ca florile, pe care le iubesc oamenii, pe care le oferă, pe care le primesc, pe care le sădesc şi la grijesc, ca să fie mai multă bucurie, ca să fie mai multă frumuseţe în lumea aceasta.
Astfel de gânduri mi-au venit în minte acum, când ne pregătim pentru spovedanie şi când ar trebui să spunem şi dacă suntem ca florile, şi dacă oferim ceva pentru binele altora, când ar trebui să spunem şi dacă suntem delicaţi, şi dacă suntem sau nu suntem gingaşi, când ar trebui să spu¬nem dacă înmulţim binele sau nu îl înmulţim, dacă avem conştiinţa că am putea să fim sau chiar suntem ca florile şi prin aceasta să aducem mai mult bine în lumea aceasta Pentru că am fost creaţi ca să înmulţim binele, ca să fim şi noi ca florile, bineînţeles oameni fiind, şi nu numai flori. Am fost creaţi ca să învăţăm de la flori să fim cu¬raţi, să fim luminaţi, am fost creaţi să ne bucurăm de ceea ce oferă Dumnezeu în lumea aceasta prin florile care cresc şi înfloresc, să ne bucurăm şi prin ceea ce adunăm noi în sufletul nostru spre mărirea lui Dumnezeu. Amin.

Părintele Teofil Paraian, fragmente din cuvântul ţinut la Mănăstirea Brâncoveanu, 8 martie 2002 Apărut în volumul „Calea spre bunătate”

Leave a Comment

You must be logged in to post a comment.

You cannot copy content of this page