Editoriale, Interviuri — ianuarie 27, 2014 at 17:33

Nicolae Doiniţa,Director la Direcţia Generală Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Călăraşi, o numire salutară a preşedintelui CJ Răducu Filipescu

by

Nicolae Doiniţa: “Asistenţa socială şi protecţia copilului este o provocare şi asta îmi doresc.”

nicolae doinita2

Nicolae Doiniţa, este economist, are master în audit contabil, a lucrat 8 ani în cadrul compartimentului “Audit public intern” la Consiliul Judeţean Călăraşi, 2 ani a fost director adjunct economic  în cadrul Consiliul Judeţean şi din 16 octombrie 2013 la DGASPC Călăraşi întâi pe post de director economic până la data de 4 decembrie 2013. “Din 4 decembrie 2013 sunt director aici, pe o perioadă determinată de 6 luni până se va scoate postul la concurs, şi bineînţeles îşi doreşte să participle la concurs pentru că este o provocare şi asta îmi doresc.” Şi-a dorit să fie director economic pentru că îi place foarte tare partea de contabilitate, fiind de fapt meseria ei de bază de 30 de ani, dar şi partea de asistenţă social  este o provocare şi de fapt este altceva. Întotdeaunaşi-a dorit să cunoască cât mai multe, să acumuleze cât mai multă experienţă posibilă. Este un OM care are curajul propriilor opinii şi responsabilitatea asumării deciziilor.

N.D. Asistenţa socială dintotdeauna a fost un domeniu foarte sensibil. Aici, dacă nu ai suflet nu faci faţă. Nu sunt de acord cu o lege, legea adopţiilor. În procesul de adopţie, familia vine şi depune o cerere, noi facem toate demersurile necesare şi verificăm daca întruneşte toate condiţiile şi săm un atestat familiei respective întrucât are dreptul să adopte un copil. Copii avem, în acest moment avem 92 de copii care pot fi adoptaţi. Însă, ceea ce mă doare este că cererile sunt la noi, copii sunt la noi, familia am văzut-o noi cei de la DGASPC, dar nu decidem noi. Oficiul român de adopţii, pe baza documentelor pe care noi le trimitem decid. Totuşi, familia care vine, vrea să vadă anumiţi copii, din aceştia 92 să presupunem… ei pot alege unul, dar copilul poate fi reticent, nu vrea, nu accept familia. Am avut situaţii când abia la a treia sau a patra familie copilul i-a vrut pe părinţii adoptive, spunându-le “mami şi tati, luându-i în braţe”…  Este foarte bine că există Oficiul Român de Adopţii, dar este nedrept ca ei să decidă. Asta ar trebui să facă parte din procesul de descentralizare, adică să existe şi Oficiul Român de Adopţii dar decizia şi responsabilitatea aprobării adopţiei să aparţină DGASPC judeţean, pentru că în momentul când ai încredinţat un copil ştii cine este acea persoană şi poţi avea şi un control. Oficiul Român de Adopţii nu face nici un control, noi suntem cei care verificăm şi monitorizăm familia şi copilul.  Pe mine mă deranjează idea în sine, nu se poate, nu mi se pare corect. Pot înţelege faptul că probabil pe parcursul anilor s-au făcut tot felul de lucruri urâte, dar… acolo, nu sunt tot oameni?… cum să aleagă, să decidă, calculatorul?… Moral vorbind, nu este corect!… O familie identifică, vizitează, se leagă nişte sentimente reciproce între ei şi copil, dar… când trebuie finalizată adopţia, copilul este repartizat de la centru altei familii. Prima reacţie e năucitoare, nu discuţi despre o cafea, o sticlă de suc, care din greşeală a ajuns la “nu ştiu cine”, nu discutăm de o marfă… discutăm de un sufleţel de copil!…

Probabil că toate problemele pe care le vedeţi şi le analizaţi zilnic  vă încarcă negativ. Este posibil să te decompensezi?…până la urmă eşti om.

N.D. Acesta este un domeniu foarte sensibil, nici nu ai cum  să nu te afecteze.

Pentru asta ar trebui să avem un respect foarte mare faţă de aceşti oameni care lucrează în acest domeniu. De asemenea sunt şi oameni care nu merită respectul nostru, dar în general majoritatea care sunt în acest domeniu merită respectul nostru. Şi în sensul acesta autorităţile ar trebui să facă ceva în ceea ce priveşte salariile asistenţilor sociali, pentru că întotdeauna a fost o problemă.

nicolae doinitaN.D. Trebuie să ştiţi că aceştia, au salariul sub salariul minim, pentru ca legea nr.284 a salarizării, a permis ca salariul de bază, adică în bază să se bage şi vechimea. Ca o realitate, la acest moment asistenţii au salarii sub salariul minim pe economie. Este umilitor ca după 45 de ani de muncă să ai o pensie de mizerie.

Ca să înţelegeţi în ce constă cea mai mare lacună a legii 284 vă prezint următorul exemplu: dacă un salariat de acum 10 ani a prins legea asta 284, are salariul deşi are o vechime în muncă de atâţia ani, are un salariu abia la nivelul salariului minim cu toate sporurile aferente. În acest moment, ianuarie 2014, dacă salariul minim pe economie s-a mărit şi este 850 lei şi de la 1 iulie va fi 900 de lei, să presupunem că angajăm un nou angajat, un îngrijitor, femeie de serviciu. Nu are nici o zi vechime, dar eu, angajatorul  sunt obligat să o plătesc cu 850 de lei. Păi atunci unde este echitatea? Este normal ca un angajat cu o vechime de 10 ani să aibă salariul mai mic decât un nou angajat?

Pot înţelege faptul că atunci când lucrezi într-o instituţie, de multe ori chiar dacă vrei să schimbi ceva, nu poţi, pentru că nu depinde numai de tine şi de voinţa ta acel lucru. Dar, întreb, oare acolo unde nu poţi schimba lucrurile care nu merg bine, când ştii că ceva nu este tocmai corect, nu intervin şi frustrările?

N.D. Da, pot interveni. Dar, nu cred că ceva este imposibil. Cu răbdare, măcar poţi încerca, şi posibil ca să ai şansa ca la idea şi nevoia ta de a schimba ceva să se mai ralieze şi alte persoane. Eu acum sunt mulţumită că acei oameni cu care lucrez au început să se schimbe probabil datorită felului meu de a fi, îi simt că vin cu plăcere şi sunt relaxaţi la muncă.

Este nevoie de un proiect de lege privind salarizarea celor care se ocupă de asistenţa socială. Este nevoie de o privire dintr-o altă perspectivă în ceea ce priveşte asistenţa.

Cum v-au primit angajaţii în momentul în care aţi fost numită director la DGASPC?

N.D. De sărbători, i-am invitat pe toţi la mine şi am stat de vorbă. M-am prezentat, le-am spus ce doresc de la ei, ce le pot oferi eu, ce pretenţii am, ce doresc de la colegii mei. De la capul locului le-am spus că trebuie să se gândească la mine ca şi la colega lor, ca vreau să lucrăm frumos dar bine, că vreau să avem încredere unii în alţii pentru că nu sunt un „arheolog să sap după greşeli” dar, când greşim vreau să spunem şi să remediem imediat acel lucru. Până la urmă din greşeli se învaţă şi de obicei nu sunt greşeli atât de majore încât să nu poată fi remediate. Toţi au fost încântaţi şi chiar am văzut persoane plângând. La început, când am fost numită acolo, bineînţeles că am fost puţin reticentă pentru că m-am gândit că nu sunt dorită. Dar, când am văzut acele persoane plângând şi că m-au aplaudat, cu toate că şi eu aveam emoţii foarte mari, am simţit că va fi bine. Şi aşa este. Câtă vreme le zâmbeşti oamenilor şi îi respecţi, nu ai cum să nu ai parte de aceleaşi lucruri de la ei.

Pentru mine nu este importanta acea condică care se semnează dimineaţa. Important este ca omul care vine la muncă să îşi facă treba aşa cum trebuie. Viaţa şi aşa este grea. Dacă eşti supărat şi necăjit cu probleme personale iar la serviciu ai un mediu ostil, stresant, clar nu vei da randament. Oamenii care lucrează cu mine vreau să fie relaxaţi şi zâmbitori. Eu sunt într-o audienţă continuă, primesc pe toată lumea oricând.

Privirea copilului te dezarmează. Îmi aduc aminte cum acum 9 ani de zile, lucram la Consiliul Judeţean, am mers în control la DGASPC. Când am intrat şi am văzut copilaşi, i-am luat în braţe şi m-am jucat cu ei, mă gândeam că dacă vreodată mi-ar fi dat să aleg un serviciu pe care îl vreau, l-aş fi ales acolo. Deci, în cazul meu s-a dovedit zicala: ai grijă ce îţi doreşti că este posibil ca Dumnezeu să îţi dea!

Un alt subiect sensibil şi despre care nu se vorbeşte, în ceea ce priveşte asistenţa social este amestecarea copiilor buni cu cei care deja au comis acte de infracţionalitate, care au un dosar penal, şi care implicit au o influenţă proastă asupra celorlalţi copii din centre. 

N.D. Un copil care deja a comis acte penale inspiră celorlalţi copii din centru care sunt cuminţi şi serioşi… teamă!… Ca un exemplu: dacă unui copil cuminte i se ia vreun obiect de către acel copil care deja are acte de infracţionalitate la active, îi este teamă să spună că i l-a luat “X” în momentul când unul dintre angajaţii centrului sesizează că îi lipseşte obiectul şi spune că l-a pierdut… pentru că îi este teamă… Aceste lucruri sunt grave, din punctul meu de vedere trebuie neapărat creat un centru de delicvenţă juvenilă, obligatoriu. “Se impune şi este necesar un centru de delicvenţă juvenilă.”

În Călaraşi nu există aşa ceva?

N.D. Nu, nu avem. Nici nu există, nicăieri. Lucrurile astea trebuie discutate undeva sus, la un nivel superior.

Dar, cândva au existat şcolile de corecţie?

N.D. Da, erau odată. Trebuiesc fonduri, ştiu. Se cheltuiesc o groază de bani cu copii din sistem. Dar, cinstit, dacă introduci într-un centru bun, cu copii buni, unul care a făcut lucruri reprobabile cu siguranţă pierzi copiii buni.

Dar, pentru cei care sunt la prima abatere cred că dacă ar beneficia de ajutorul unui psiholog şi cu îndrumare şi consiliere, bănuiesc că ar fi posibil ca să se facă ceva pentru ei.

Avem psihologi, psihologi buni care îi consiliază, îi evaluează psihologic, dar din păcate nu funcţionează cu toţi. Ştiţi vorba aceea: anturajul te strică… Şi în centre funcţionăm ca şi într-o familie. Poţi avea doi copii, unul bun şi unul mai puţin bun, în familie se pot aplica diverse metode ca să îl aduci şi pe celălalt pe calea bună, dar… în centre nu putem întotdeauna să avem succes ca într-o familie normală.

Asta datorită faptului că este un sistem bolnav?

N.D. Da, din punctul meu de vedere sistemul este bolnav pentru că din punct de vedere legislativ este mult vid, oamenii care trebuiesc să se ocupe de aceşti copii nu sunt plătiţi corespunzător, nu sunt motivaţi. Acum la nivelul anului 2014, cadrele din centru sunt plătite cu 900 de lei. Este o slujbă care implică emoţionalul foarte mult, te încarci negativ. Majoritatea centrelor au copii cu probleme de handicap, centre cu handicap sever. Am văzut la dosar multe fotografii ale educatoarelor cu răni pe faţă şi pe membre şi alte lucruri fizice grave, făcute de aceşti copii. Trebuiesc găsite soluţii neapărat ca aceste lucruri să nu se mai întâmple.

Înţeleg că aceşti copii sunt toţi sub asistenţă socială, dar cred ca ar trebui făcută totuşi o diferenţiere între ei, cei buni trebuiesc separaţi de ceilalţi. Nu cred că incluziunea socială poate da rezultate în cazuri ca acestea. Am mai spus-o şi o repet, cu riscul oprobiului public… pentru copiii care deja au un handicap au şi un destin marcat, pentru că au  probleme grave de sănătate… nu se mai poate face nimic, poate decât să le îndulceşti la modul cel mai propriu zilele alea amărâte pe care le au…dar nu vor avea niciodată un viitor. De ce să nu te focusezi pe copii care încă mai pot avea un viitor? Şi în aceste centre ştiu sigur că sunt copii care pot avea un viitor frumos dacă sunt îngrijiţi şi îndrumaţi pe drumul cel bun.

N.D. Problema sunt standardele. Spre exemplu un centru, care are un anumit număr de locuri, au ajuns să fie supraaglomerate iar copii care sunt în sistem sunt de exemplu, de la vârsta de 2 ani până la 18. Vă daţi seama câtă diferenţă! Bine, ei sunt grupaţi pe viluţe, pe vârste. Aceşti copii vin din familii cu grave probleme, de la sărăcie până la lucruri de neimaginat. Degeaba reuşeşti să faci progrese cu aceşti copii, pentru că legea merge pe reintegrarea familiei şi redă familiei copilul pe care ai reuşit să îl aduci la o normalitate firească. Legea are lacune, cei care fac legea nu trebuie să stea în birouri, trebuie să coboare în teritoriu, să citească rapoartele pe care le trimitem.

Dacă un părinte care şi-a maltratat copilul este un nebun, un nenorocit, oare noi cei care trimitem înapoi la acea famile copilul care a suferit deja traume psihice şi fizice majore… cum suntem? Oare nu suntem mai nebuni decât părinţii aceia?

N.D. Din nou ajungem la lege, aşa cum vă spuneam. Tu, cel care ai făcut legea, vino şi verifică la faţa locului, prin sondaj, cum sunt condiţiile în familia respectivă care doreşte reîntregirea, cum sunt acei părinţii, şi atunci, pe un eşantion semnificativ de cel puţin 50% şi apoi decide dacă mai reintegrezi, dacă mai faci reîntregirea familiei sau nu. De multe ori copilul când îşi vede mama este normal să vrea la mamă, el e mic, atât poate să judece, dar tu, statul, ce faci pentru acel copil? Sunt şi cazuri când copilul nu vrea efectiv să meargă înapoi la familia naturală, dar ideea de a da copilul înapoi familiei rămâne aceeaşi… să dăm copilul înapoi mamei, să reîntregim familia. Tot ceea ce înseamnă plasament, cu excepţia adopţiilor, plasament însemnând şi copii care sunt la cei 316 asistenţi maternali pe care îi avem noi, copii se dau pe o perioadă determinată iar noi, cei care suntem la birouri trebuie să facem documente pentru că aşa spune legea, bineînţeles facem şi tot felul de anchete, totul pentru a reintegra copilul… de fapt, practic, noi ne cam rugăm de mamă să îşi ia copilul înapoi. Asta este regula pe care noi trebuie să o urmăm.

Concluzii: În urma acestor discuţii cred că este necesară o dezbatere mai largă a problemelor puse în discuţie, inclusiv de către societatea civilă, pentru a găsi resurse, soluţii şi propuneri concrete şi coerente pentru   modificarea şi  îmbunătăţirea legislaţiei în domeniu.

Am cunoscut un  OM deosebit şi cu un suflet minunat, care are curajul propriilor opinii şi responsabilitatea asumării deciziilor pe care le ia. Aş spune omul potrivit la locul potrivit. Mă bucur că încă mai există oameni ca Nicolae Doiniţa, oameni care sunt preocupaţi inclusiv de binele aproapelui său. Are un zâmbet minunat, care poate înveseli multă lume, care poate ridica un moral, care poate muta munţii din loc dacă îşi doreşte. Este o persoană incredibilă şi nu aş avea de ce să vă mint. Nu am de câştigat nimic material din ceea ceea ce spun acum. Doar mă bucur să găsesc în fiecare zi oameni frumoşi la suflet şi îmi doresc ca entuziasmul oamenilor ca ea să poată deveni sursă de inspiraţie pentru mulţi semeni de-ai noştri.

Acest interviu poate fi un bun început pentru un proces de îmbunătăţire continuă şi de menţinere în atenţia publică a domeniului asistenţei sociale. Este un domeniu sensibil care merită atenţia noastră, a tuturor, inclusiv cea a forurilor superioare de a căror decizie atârnă destinele unor copii.

Liliana Manea

1 Comment

    Leave a Comment

    You must be logged in to post a comment.

    You cannot copy content of this page