De prin lume adunate — martie 31, 2014 at 17:41

Machiavelli despre Cesare Borgia

by

456px-Cesare_Borgia_Duke_of_Valentinois_1Machiavelli, Principele. Cap. VII. „Despre principatele noi care se cuceresc prin armele şi prin favoarea altuia”

Cezar Borgia, pe care oamenii îl numeau de obicei ducele Valentino, şi-a dobândit statul mulţumită situaţiei înalte a tatălui său şi l-a pierdut o dată cu moartea acestuia, cu toate că a folosit toate mijloacele şi a făcut tot ceea ce trebuia să facă un om înţelept şi capabil, care vrea să-şi asigure stăpânirea în ţara pe care a obţinut-o prin armele şi prin situaţia înaltă a altuia. Căci, după cum am spus mai sus, acela care nu înalţă temeliile, ar putea, dacă are toate însuşirile necesare, să le înalţe şi mai târziu, deşi în cazul acesta constructorul ar avea multe greutăţi, iar clădirea însăşi ar fi în primejdie. Dacă considerăm toate acţiunile întreprinse de ducele Valentino, constatăm că el şi-a înălţat temelii trainice pentru puterea lui viitoare; cred că nu este de prisos să vă vorbesc despre ele, deoarece nu ştiu ce învăţătură mai bună aş putea să-i dau unui principe nou decât exemplul faptelor acestuia, iar dacă planurile şi măsurile lui de acţiune nu i-au izbutit, aceasta nu s-a întâmplat din vina lui, ci dintr-o neobişnuită şi extremă răutate a sorţii.

Pentru a-i da putere ducelui Valentino, fiul său, Alexandru VI a trebuit să înfrunte multe greutăţi imediate şi altele care s-au ivit ulterior. Mai întâi el nu vedea nici o modalitate de a-l face principe decât aceea de a-i da în stăpânire un stat al bisericii, dar ştia prea bine că dacă ar fi luat vreunul din teritoriile bisericii, ducele Milanului şi veneţienii nu i-ar fi îngăduit să-l păstreze, deoarece Faenza şi Rimini erau de multă vreme sub protecţia acestora din urmă. Afară de aceasta, toate forţele armate ale Italiei, şi îndeosebi acelea pe care papa le-ar fi putut folosi, erau în mâinile unor oameni care se temeau de puterea lui; deci Alexandru VI nu putea să aibă încredere în nici una din forţele respective deoarece ele aparţineau în întregime familiilor Orsini şi Colonna şi partizanilor lor. Trebuia ca această situaţie să fie schimbată şi să se provoace tulburări în statele adversarilor, pentru a putea pune stăpânire pe o parte din ele. Lucrul acesta a fost uşor; papa a avut de partea lui pe veneţieni care, din alte motive, îi aduseseră pe francezi în Italia, lucru pe care el nu numai că nu l-a oprit, dar l-a uşurat prin aceea că a anulat prima căsătorie a regelui Ludovic.

Aşadar, regele a trecut în Italia cu ajutorul veneţienilor şi cu asentimentul lui Alexandru; şi de îndată ce a ocupat Milanul, papa a şi obţinut de la el soldaţii de care avea nevoie pentru acţiunea din Romagna, la care regele a consimţit pentru a face onoare prestigiului său. De îndată ce a cucerit Romagna şi a învins puterea familiei Colonna, ducele Valentino a voit să păstreze ceea ce cucerise şi să meargă mai departe, dar a avut de înfrânt două obstacole: cel dintâi erau propriile lui armate, care nu i se păreau credincioase, iar celălalt era voinţa Franţei; se temea ca armatele Orsinilor, de care se folosise, să nu-l părăsească tocmai când ar fi avut mai multă nevoie de ele şi nu numai să-l împiedice de la o cucerire, dar să-i ia şi ceea ce cucerise. Se temea mai departe ca regele să nu facă şi el acelaşi lucru. În ce-i priveşte pe Orsini, a avut un indiciu în acest sens în momentul în care, după cucerirea Faenzei, a atacat Bologna şi a observat că armatele lor luptau fără nici un avânt; în ce-l priveşte pe rege, a putut să-i cunoască intenţiile atunci când după ce a ocupat ducatul de Urbino, a atacat Toscana; iar regele l-a făcut atunci să-şi retragă trupele din această expediţie. În urma acestui fapt ducele hotărî să nu mai depindă de armatele şi de reuşita altuia.

Şi cel dintâi lucru pe care l-a făcut a fost acela de a micşora puterea familiilor Orsini şi Colonna la Roma; pentru aceasta, pe toţi acei partizani ai lor care erau nobili, i-a câştigat de partea lui făcându-i acoliţi şi acordându-le mari avantaje şi îi dădu fiecăruia după calităţile lui trupe de soldaţi cu plată şi funcţii de guvernatori; astfel încât, în câteva luni numai, ei şi-au pierdut ataşamentul faţă de facţiunile din care făceau parte şi s-au îndreptat cu totul spre el. După aceasta, ducele aşteptă prilejul de a-i nimici pe Orsini, întrucât pe cei din neamul Colonna îi înfrânsese; prilejul se ivi tocmai potrivit şi el ştiu să-l folosească şi mai bine. În adevăr, Orsini şi ai lor, dându-şi seama prea târziu că puterea ducelui şi a bisericii însemna distrugerea lor, convocară o dietă la Magione, în regiunea Perugiei, aceasta a provocat rebeliunea de la Urbino, tulburările din Romagna, precum şi nenumăratele primejdii pe care ducele a trebuit să le înfrunte şi pe care le-a învins cu ajutorul francezilor.

Redobândindu-şi astfel tot prestigiul şi nemaiavând nevoie să se bizuie nici pe Franţa, nici pe alte forţe din afară şi pentru ca să nu mai aibă nevoie de a le pune pe acestea la încercare, ducele începu să se folosească de vicleşuguri. Şi ştiu să-şi ascundă atât de bine intenţiile încât Orsini înşişi se împăcară cu el prin mijlocirea lui Paolo Orsini, faţă de care ducele folosi toate mijloacele posibile pentru a-l face să aibă încredere în el, dându-i bani, echipamente şi cai; cu naivitatea lor prostească, ei i-au căzut uşor în mână la Sinigaglia. În momentul când conducătorii celor două facţiuni au fost nimiciţi, iar partizanii lor i-au devenit prieteni, ducele reuşise să dea o temelie trainică puterii lui, întrucât stăpânea întreaga Romagna împreună cu ducatul de Urbino şi mai ales i se părea că-şi câştigase prietenia Romagnei şi mai ales că avea de partea lui întreaga populaţie care începuse să se bucure de bunăstarea pe care el i-o adusese.

Leave a Comment

You must be logged in to post a comment.

You cannot copy content of this page