Dezvoltare personală, Lifestyle — martie 20, 2015 at 23:02

Dizertație despre semnele de punctuație

by
M-am trezit dimineaţa cu  virgule, puncte, câteva semne de întrebare şi multe semne de exclamare, vreo două-trei paranteze, un apostrof (dând bineţe lumii) şi o poftă nebună de viaţă (ori mai degrabă de a-i găsi rostul).
semne de punctuatiee
 Să începem cu virgula. Putem spune că fiecare zi este o virgulă, fiindcă după ea trebuie să urmeze ceva (aşa zice regula), o altă zi, în cazul nostru, iar tot ceea ce se petrece în respectiva zi se găseşte după „:” (două puncte) – asta fiindcă, conform definiţiei, semnul grafic anunţă o enumerare. Zilele, la rândul lor, se află întotdeauna după „;” (punct şi virgulă) – tot pentru că aşa cere definiţia. Nu-i aşa că devine interesant?Şi suntem abia la început. Fiecare zi e presărată cu semne de întrebare („?”) şi desigur, de exclamare („!”). Întotdeauna vor exista momente în care ne vom pune întrebări asupra rostului unor acţiuni ori a şanselor de reuşită, respectiv eşec. De obicei, dar nu nu exclusiv, în urma acestor evaluări sunt semnele de exclamare – anunţând izbânda preconizată ori, cel mai adesea, puse după vorbe, popular numite, înjurături.

Asta e partea cea mai simplă, complicaţiile apar odată cu punctele de suspensie („…”), ştiţi voi, se întâmplă atunci când aştepţi ceva care întârzie să apară. Evident, în atari condiţii, de obicei, urmează semnul exclamării care se pune, de regulă, după divese vorbe de duh (cât mai „colorate”, de preferinţă). Partea, uneori, neplăcută este că cele trei puncte nu se pot reduce la unul singur, asta însemnând rezolvarea problemei, punctul („.”) de la sfârşitul frazei. Pe de altă parte, regulile gramaticii interzic introducerea punctului la mijlocul propoziţiei, bine fac, căci altfel s-ar pierde tot farmecul, cum ar rămâne cu fascinaţia necunoscutului.

Însă problema cea mai dificilă în toată povestea asta, numită viaţă, o reprezintă numărul limitat de puncte, mai precis unul, la final de poveste. Vorba aceea, des uzitată, „punct şi de la capăt”, nu se aplică aici. Alineatele încep de fiecare dată după acele trei puncte de suspensie, fiecare paragraf reprezintând o etapă a vieţii, încheiată cu „…” niciodată cu punct, fiindcă punctul are locul său, bine stabilit, prestabilit, la final. Odată apărut punctul restul semnelor de punctuaţie îşi pierd sensul, nu mai au niciun rost, nu mai există. Sfârşit, the end, Ende, fin, călătoria printre semnele de punctuaţie s-a încheiat.

Vi se pare complicat? Nici pe departe, ar fi prea simplu. Pentru a mări miza s-au inventat parantezele rotunde ( )drepte [ ] şi acolade { } – pentru cei mai fiţoşi. Astea ne sunt utile atunci când planificăm variantele disponibile în cazul eşecului primei opţiuni. În fapt, parantezele acestea nu-s altceva decât trageri de timp, amânarea unui final aşteptat.

Dacă aprofundăm discuţia vom întâlni şi alte elemente, care vor mări confuzia: ghilimelele normale „ ” sau ascuţite « »„franţuzeşti” – pentru cei cu ştaif – de folosit atunci când ţinem neapărat să urmăm un model, fie că ne place, fie că nu; dar e de bonton.

Un pic în afara subiectului, ne putem referi la deja omniprezentul „et caetera”, abreviat etc., util îndeosebi atunci când suntem în pană de idei. Tot puţin pe lângă şi de asemenea opţional este apostroful , un semn ortografic pe care-l folosim atunci când nu funcţionăm în parametri nominali, spre exemplu, dimineaţa, când dăm bineţe zicând cu juma’ de gură: ’neaţa. Ori de lene sau din jemanfişismul ilustrat de formula: poa’ să ningă, poa’ să plouă

Propun să încheiem aici scurta dizertaţie referitoare la semnele de punctuaţie.

Deocamdată voi folosi cele trei puncte, nu-i încă vremea pentru punctul final …

Mario-Ruggiero Lucci

Leave a Comment

You must be logged in to post a comment.

You cannot copy content of this page