Dezvoltare personală, Lifestyle — aprilie 22, 2014 at 21:26

Despre traumă şi schimbare

by

Nu multa lume stie ca trauma psihica poate afecta o viata intreaga daca nu este abordata, tratata… Dar ce mai este considerat „trauma“? Cateva raspunsuri de la Diana Vasile, presedinte al Conferintei Nationale de Psihotraumatologie.

traumaPsychologies: Ce s-a mai descoperit in materie de trauma si terapii pentru trauma?

Diana Vasile: In cadrul Conferintei Nationale de Psihotraumatologie CNPT 2013 care a avut loc in 2-3 noiembrie la Bucuresti, am organizat o masa rotunda la care au participat specialisti din mai multe domenii ale psihologiei din Romania, Marea Britanie, Franta, cu scopul de a pune laolalta informatii despre ce inseamna trauma psihica.

Am ajuns la concluzia ca trauma psihica este o experienta traita, care presupune durere, un sentiment profund de neputinta de a reactiona si necesitatea de a activa mecanisme psihice de protectie, nu de dezvoltare. Este important sa nu confundam trauma cu evenimentul care o produce.

Dupa traumatizare, mecanismele de dezvoltare psihica si cele de protectie fata de durerea si neputinta traite se vor combina. Ca urmare, se vor manifesta emotii, ganduri si comportamente care, partial, vor fi in acord cu nevoile si scopurile persoanei, dar, pe de alta parte, vor fi nepotrivite cu realitatea persoanei si a mediului ei. De aceea, dificultatile relationale, simptomele si bolile, fizice sau psihice, vor fi indiciul unor rani nevindecate.

Un alt aspect discutat si cu un grad mare de noutate au fost traumele colective. Exemplul Romaniei in ceea ce priveste experientele traite in timpul comunismului (avorturile, ingradirea libertatii de expresie, limitarea satisfacerii nevoilor de baza pentru existenta, pedepsele, tortura) a fost alaturi de cele ale altor state: Germania, Rwanda, Israel, Japonia.

Cu totii am agreat ca exista inca multe aspecte de clarificat atat in privinta traumelor individuale, cat si a celor colective. Terapiile pentru trauma depind in mare masura de definirea si caracterizarea efectelor acesteia. Pana de curand, psihoterapia si consilierea au vizat managementul eficient al simptomelor si echilibrarea existentei persoanei sau grupurilor in contextul existentei traumelor si evenimentelor traumatice.

Recent, datorita dezvoltarii si aparitiei de noi informatii cu privire la psihicul uman, la vulnerabilitatile si capacitatile acestuia, incepe sa putem contura o psihoterapie care sa abordeze vindecarea traumelor si eliberarea (re)surselor de energie psihica blocate in experienta traumatica.

Ce noi traume putem identifica in lumea de azi? Exista, de exemplu, o traumatizare prin intermediul media? Ce alt gen ar mai fi (traume „noi“)?

D. V.: Putem vorbi azi de noi factori si situatii traumatizante, cum sunt imaginile media sau cele din mediul online. Ele genereaza rani psihice sau restimuleaza traume deja existente, prin pozitia de martor al privitorului.

Ca tipuri noi de traume sunt definite, de catre psihologul si profesorul Franz Ruppert din Germania, trauma de atasament, trauma simbiotica si trauma sistemului de familie.

Acestea se alatura celor deja cunoscute si definite in literatura de specialitate: traumele existentiale (cand viata noastra este pusa in pericol: de cutremure, interventii chirurgicale, boli terminale, avort, neglijare, violenta, razboi, tortura), traumele de pierdere a functionalitatii fizice sau psihice (cauzate de boli, accidente, imigrare, emigrare), traumele de pierdere a fiintelor dragi (prin separare, abandon, divort, deces).

Noile tipuri de traume propuse de profesorul Ruppert se refera la specificul experientei proprii de traire, de ruptura psihica, simtit in relatiile noastre primare de atasament (cu mama, cu tatal, cu ceilalti membri ai familiei), precum si la trairile traumatice din cadrul sistemelor de familie, violente sau haotice.

Ce vreau sa subliniez, insa, este ca se continua cercetarile si se incearca aceasta clarificare a tipurilor de trauma psihica de catre toti specialistii din domeniu, aceasta fiind si una dintre cele mai valoroase concluzii ale mesei rotunde din cadrul CNPT 2013.

Ce noi traume exista in Romania de azi?

D. V.: Nou este faptul ca incepem sa constientizam si sa luam masuri pentru ameliorarea efectelor traumelor si, mai ales, pentru prevenirea lor. Este vorba despre masuri medicale, psihoterapeutice, de asistenta sociala, de protectie sociala.

Din pacate, inca ocupam locuri fruntase la numarul evenimentelor traumatice medicale, accidentelor rutiere, abandonului de copii. Rata divorturilor este in crestere, problematica hartuirii si agresiunii la locul de munca incepe sa fie din ce in ce mai evidenta si mai accentuata, dificultatile din politicile sociale de sustinere a persoanelor vulnerabile isi fac vizibile efectele, astfel incat este foarte clar ca avem nevoie de specialisti bine pregatiti in intelegerea dezvoltarii si ranirii psihicului uman, precum si in construirea de masuri educative, vindecatoare si protectoare care sa vizeze persoanele individuale si grupurile.

Exista oameni mai mult sau mai putin „traumatizabili“? De ce anume tine asta?

D. V.: Potentialul traumatic al unei experiente pare sa fie direct proportional cu diferenta intre capacitatile de stapanire a acelei situatii si gradul de amenintare a integritatii fizice si psihice pe care unii factori existenti il au.

Asta inseamna ca putem fi mai putin traumatizati daca avem activate mai multe capacitati de a face fata in momentul in care suntem amenintati. Insa prefer sa accentuez faptul ca nu exista oameni care nu sunt traumatizabili, dat fiind ca natura noastra umana este vulnerabila, nu doar complexa si echilibrata.

Noua, oamenilor, ne place sa credem in puterea noastra, mai mult decat in vulnerabilitati, ceea ce uneori duce la lipsa de masuri protective si, deci, chiar la traumatizare.

De exemplu, filosofia lui Nietzsche referitoare la „ceea ce nu ma omoara, ma intareste“, merita privita cu masura, ea putand sublinia la unele persoane prezenta unor strategii de gandire si actiune lipsite de traire, chiar agresive, deoarece acele persoane si-au pierdut simtul empatic, sensibilitatea la semnalele de tip „stop“, „pana aici“, ceea ce a dus la dificultati majore de adaptare in viata personala si sociala.

Astfel, adultii sunt mai putin traumatizabili, datorita deplinei lor dezvoltari fizice si psihice, iar copiii si persoanele varstnice sunt cele mai vulnerabile.

Cu toate acestea, copiii puternic traumatizati au risc crescut de transformare in adulti cu potential de traumatizare ridicat. Acest fapt se observa la persoanele cu sensibilitati fizice, emotionale, relationale sau de adaptare la mediu.

Putem vorbi de o traumatizare transgenerationala? Cum arata astfel de cazuri?

D. V.: Putem vorbi de efecte transgenerationale ale traumelor si putem vorbi, asa cum am mentionat mai devreme de traume simbiotice, care, in viziunea profesorului Franz Ruppert, reprezinta traume ale parintilor, in special ale mamei, transmise copilului de catre mama, prin legatura de atasament pe care o are cu copilul sau.

Prin modul in care se poarta cu copilul sau, mama va transmite efectele si ranile sale, in mod inconstient, copilului, inca din timpul graviditatii si indeosebi in primii ani dupa nastere. De exemplu, o mama crescuta de parinti adoptivi, transmite inconstient copilului ei durerea separarii.

Acest copil are sanse foarte mari sa fie „lipit de mama“ in copilarie (adica un atasament anxios) si sa dezvolte dificultati relationale in viata sa de adult. Unul dintre cele mai cunoscute exemple este cel al ranilor provocate de violenta familiala, care are mari sanse sa se repete la copiii din generatiile ulterioare.

O trauma poate disparea – ca simptom – de la sine?

D. V.: Da, este posibil, daca in urma traumatizarii persoana este sustinuta de persoane, mediu si evenimente protectoare si stimulative pentru vindecare si dezvoltare ulterioara. Fara astfel de prezente, doar pe cont propriu, vindecarea este putin posibila, din pricina naturii relationale a psihicului uman.

O trauma poate sta latenta toata viata daca nu dam peste evenimentul care sa o actualizeze?

D. V.: Putin probabil. Deoarece traumele se actualizeaza nu la evenimente, ci la diverse aspecte, stimuli, elemente similare sau identice cu cele prezente in momentul traumatizarii. De aceea, rana poate fi activata de un miros, de o senzatie fizica, de un gest, de o culoare sau de tip de lumina (sau intuneric) nu doar de un un intreg sir de factori combinati.

De exemplu, trauma produsa de un accident rutier poate fi activata de luminile farurilor de la o alta masina, care stationeaza, sau de auzirea unui scartait de roti, chiar daca persoana este in casa, confortabil si cu persoane dragi alaturi.

Activarea este manifestata prin simpotme fizice, cum ar fi cresterea pulsului, pierderea concentrarii atentiei asupra sarcinii pe care o facea persoana, dificultati de reintoarcere la activitatea dorita, tulburari ale apetitului si odihnei prin somn.

O trauma produsa de agresiunea din partea unei parinte se poate activa la ridicarea tonului de catre orice alta persoana (prieten, coleg, sef, vecin) sau de un gest brusc al cuiva.

Activarea poate fi manifestata prin emotii puternice de teama, dureri fizice de stomac, cap, nod in gat, presiune in respiratie, comportamente de supunere sau de evitare, chiar fuga din situatie – asa cum se intampla in cazul copiilor (fug de la scoala sau din casa) ori a absentei de la locul de munca, pierderea capacitatii de concentrare asupra sarcinilor, scaderea eficientei si productivitatii.

Sursa: psychologies.ro

Leave a Comment

You must be logged in to post a comment.

You cannot copy content of this page