DESĂVÂRŞIREA UNITĂŢII NAŢIONALE A STATULUI ROMÂN

by

Contextul intern şi internaţional

Intrarea României în războiul mondial, în vara anului 1916, alături de Antantă, a urmărit realizarea deplinei unităţi naţionale prin unirea cu Vechiul Regat a Transilvaniei şi Bucovinei, străvechi teritorii locuite de români. Luptele din anii 1916-1917 au pus în lumină, cu multă putere, durabilitatea sentimentului naţional şi convingerea că se apropia ziua înfăptuirii marelui act al unirii tuturor românilor.

sfatul tarii

 În ciuda impunerii păcii umilitoare de la Bucureşti din 1918, şi a prezenţei trupelor străine pe o mare parte a teritoriului naţional, România, redusă teritorial la Moldova, prin retragerea armatei şi autorităţiior, continua să existe ca stat de sine stătător. În condiţiile în care, în 1918, pe fronturile de luptă Puterile Centrale înregistrau înfrângeri categorice, imperiile multinaţionale, şi în primul rând Austro-Ungaria, s-au prăbuşit sub acţiunea unui avânt revoluţionar de proporţii, popoarele aflate sub dominaţie străină dorind să-şi decidă singure soarta. Paralel cu lupta politico-diplomatică şi militară a României pentru supravieţuire, s-a desfăşurat lupta românilor din provinciile aflate sub stăpânire străină pentru libertate naţională. Aceştia au hotărât, într-un cadru democratic reprezentat de adunările populare şi printr-o consultare largă a maselor populare, să se unească cu Ţara. Deplasarea armatei române în provincii s-a făcut doar la chemarea organelor reprezentative ale populaţiei româneşti şi numai atunci când hotărârea unanim aprobată a populaţiei majoritare a fost pusă în pericol de vreo posibilă intervenţie armată străină. Se încheia, astfel, un proces legic prin care românii s-au reunit în limitele unuia şi aceluiaşi stat national.

Unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România – act cu caracter democratic şi plebiscitar

Prima provincie care s-a unit cu patria-mamă a fost Basarabia. Aceasta a survenit pe fondul dezmembrării Imperiului Rus, odată cu proclamarea principiului autodeterminării până la despărtirea de statul multinaţional în care au fost înglobate. În 1917 s-a constituit în provincie Partidul National Moldovean, ce a coordonat mişcarea de eliberare naţională. În acelaşi an a apărut, la Chişinău, ziarul “Cuvânt Moldovenesc”.

harta rom mare

Cu prilejul Congresului ostaşilor moldoveni de la Chişinău, din 25 septembrie/8 octombrie 1917, s-a constituit un organ reprezentativ numit Sfatul ţării. Ca for coordonator al său a fost format Consiliul Directorilor. Acesta a anunţat autonomia Basarabiei. Preşedinte al sau a fost ales loan Inculeţ. În condiţiile primejdiei reprezentate de pretenţiile Ucrainei de a anexa teritoriul dintre Prut şi Nistru şi folosindu-se de prevederile Declaraţiei drepturilor popoarelor din Rusia, în decembrie 1917 s-a proclamat Republica Democratică Moldovenească. Tulburările provocate de bolşevici în Moldova, în condiţiile destrămării unitaţilor militare ruse o dată cu lovitura de stat bolşevică din 25 octombrie/7 noiembrie 1917, pericolul întreruperii legăturilor între guvernul de la laşi şi serviciile româneşti dislocate, prin refugiu, în sudul Rusiei, au creat noi agitaţii în Basarabia. Consiliul Directorilor a cerut sprijinul armatei române, care a pătruns, în aceste condiţii, în provincie. La 13/26 ianuarie 1918, guvernul Rusiei sovietice a întrerupt, prin urmare, reiaţiile diplomatice cu România.

În ianuarie 1918 şi-a proclamat independenţa Ucraina. Complet izolată, Republica Moldovenească şi-a proclamat, la rândul său, la 4 februarie 1918, independenţa. La 27 martie/9 aprilie 1918 ,Sfatul ţării, care cuprindea reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor – 138 deputaţi – a adoptat, cu majoritate de voturi, hotărârea Basarabiei de a se uni cu România.

Desfăşurarea primei conflagratii mondiale a adâncit şi criza de structură a regimului dualist austro-ungar şi a impus rezolvarea situaţiei provinciilor locuite de către români, şi anume, Bucovina şi Trsnsilvania. Bucovina a fost teatru de război, numeroşi tineri fiind înrolati în armata austro-ungară, ceea ce a agravat suferinţele locuitorilor săi. Totodată, ea a constituit un subiect al planurilor Vienei în încercarea de reorganizare a Imperiului pe baze federale. Lupta naţională s-a radicalizat în provincie, în condiţiile înfrângerilor suferite de Puterile Centrale. Numeroşi ostaşi români din fosta armată austro-ungară, căzuţi prizonieri în Rusia, s-au înrolat în detaşamentele de voluntari care susţineau lupta pentru unitate natională. La 27 mai/8 iunie 1917 a sosit la laşi primul detaşament de voluntari transilvăneni şi bucovineni.

unire

Situaţia românilor din Bucovina s-a înrăutăţit în toamna anului 1918 când Austro-Ungaria, practic, se prăbuşise. Se vehicula teza anexării de către Habsburgi, ca o ultimă soluţie de salvare, a Bucovinei la Galiţia, în timp ce Ucraina ridica pretenţii de stăpânire asupra provinciei româneşti şi ameninţa cu intervenţia armată. Din iniţiativa lui Sextil Puşcariu şi lancu Flondor, s-a convocat, în aceste condiţii, la 14/27 octombrie 1918, o Adunare a reprezentanţilor populaţiei româneşti din provincie. Aceasta a decis unirea Bucovinei cu teritoriile locuite de români, din Austro-Ungaria, acum, practic prăbuşită. S-a ales un Comitet Executiv şi un Consiliu National. Lider politic a fost ales lancu Flondor. Populaţia românească şi-a manifestat astfel, liberă de orice ingerinţă, voinţa de a se uni cu Ţara. Intervenţia trupelor ucrainene l-a determinat însă pe Flondor să ceară sprijinul armatei române.

În atari împrejurări, a avut loc la Cernăuţi, la 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei, şi anume, al reprezentanţilor românilor, polonezilor, germanilor, rutenilor. Românii constituiau marea majoritate a participanţilor. La propunerea lui lancu Flondor, care a prezidat lucrările Congresului, s-a votat, cu o majoritate zdrobitoare, “unirea necondiţionată, pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare cu regatul României”. Reprezentanţii celorlalte populaţii au recunoscut şi acceptat hotărârea românilor.

În Transilvania, lupta pentru realizarea unirii cu patria-mamă a tins să se radicalizeze o dată cu debutul primei conflagraţii mondiale. Contactele cu cercurile oficiale de la Bucureşti s-au intensificat, iar Liga pentru unitatea politică a tuturor românilor a desfăşurat o vie activitate în sprijinul idealului naţional. Intrarea trupelor române în Transilvania, în vara lui 1916, a fost salutată cu entuziasm de către români. Numeroşi tineri au căutat să se înroleze în armata română. După retragerea unităţilor militare, urmare a necesităţilor campaniei de la sudul Dunării, autorităţile maghiare au dezlănţuit o campanie de reprimare a mişcării naţionale româneşti. S-au făcut rechiziţii, internări în lagăre, s-a trecut la arestarea unor lideri politici, a fost suspendată presa românească, au fost închise şi desfiinţate şcoli confesionale şi elementare ale românilor. Mulţi români au fost înrolaţi cu forţa în armata austro-ungară. În aceste condiţii grele au avut loc, în ciuda interdicţiilor pronunţate de guvernul Tisza, acţiuni sociale şi de protest, între 1916 şi 1918, pe Valea Jiului, la Cluj, Oradea, Braşov, Timişoara. În condiţiile înfrângerilor de pe front şi a adâncirii crizei dualismului austro-ungar s-au produs, la finele anului 1917 şi în 1918, demonstraţii de stradă şi agitaţii în unităţile militare. La 1 octombrie 1917 a reapărut ziarul “Adevărul”. În ianuarie şi în iunie 1918 au avut loc, în întreg Imperiul, puternice greve generale.

În acelaşi timp, s-a desfăşurat în străinătate, pe diferite căi, o vastă propagandă pentru susţinerea cauzei unităţii tuturor românilor, deoarece mai existau, încă, mulţi oameni politici occidentali, în S.U.A. şi Marea Britanie, care cereau menţinerea Austro-Ungariei. Au acţionat în acest sens, în Franţa, Anglia, S.U.A., Italia, Suedia, între alţii, Take lonescu, Simion Mândrescu, loan Ursu, Constantin Angelescu, Vasile Lucaciu, V. Stoica. S-au publicat articole de presă şi cărţi, au avut loc conferinţe şi manifestaţii, s-au făcut intervenţii în parlamente, s-au obţinut audienţe pe lângă mari oameni politici. La 8 aprilie 1918 a avut loc la Roma, Congresul popoarelor asuprite din tmperiul Austro-Ungar, la care au participat din partea românilor Simion Mândrescu, dr. Nicolae Lupu, D. Drăghicescu. G.G. Mironescu. S-a decis, astfel, continuarea luptei comune a popoarelor asuprite din dubla monarhie. La 3 octombrie 1918 s-a constituit la Paris, sub preşedinţia lui Take lonescu, Consiliul Naţional al Unităţii Româneşti, care publica ziarul “La Roumanie”.

În toamna anului 1918, în condiţiile prăbuşirii structurilor puterii imperiale, s-a desfăşurat în Transilvania un puternic proces revoluţionar, cu colaborarea tuturor forţelor sociale reprezentând populaţia românească. Şi-a reluat, astfel, activitatea Partidul Naţional Român. Comitetul său executiv reunit la Oradea a adoptat, la 29 septembrie/12 octombrie 1918, o declaraţie ce proclama “independenţa naţiunii române” din cadrul dublei monarhii. În acelaşi timp, au fost reluate şi intensificate contactele cu Partidul Social Democrat. La 3/16 octombrie 1918, împăratul Carol I a făcut ultima încercare de a salva monarhia aflată în plină dezagregare. El a lansat manifestul “Către popoarele mele credincioase”, în care propunea federalizarea Austro-Ungariei. Drept răspuns, deputatul român Alexandru Vaida-Voevod a citit în parlamentul maghiar Declaraţia de independenţă a populaţiei româneşti din Transilvania. S-au desfăşurat, de asemenea, numeroase actiuni pentru pace, pentru respectarea drepturilor şi libertăţilor democratice, pentru realizarea unirii cu România.

Treptat, puterea locală a fost preluată de Consiliile româneşti, denumite Sfaturi, care au dispus de sprijinul militar al populaţiei româneşti prin intermediul gărzilor româneşti. Ele au organizat rezistenţa împotriva oricăror provocări ale fostelor autorităţi maghiare. La 30 octombrie/12 noiembrie 1918 s-a constituit Consiliul Naţional Român Central (C.N.R.) din care au făcut parte şase reprezentanţi ai Partidului Naţional Român – Teodor Mihaly, Vasile Goldiş, Aurel Vlad, Alexandru Vaida-Voevod, Ştefan Cicio-Pop, A. Lazâr şi şase ai Partidului Social Democrat – loan Flueraş, Basil Surdu, losif Renoiu, Tiron Albani, Enea Grapini, losif Jumanca. El a avut sediul la Arad şi a devenit organul central al luptei românilor pentru unire.

Ulterior, el a luat denumirea de Marele Sfat al Naţiunii din Transilvania şi Ungaria. La 9/22 noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român Central a anunţat guvernul de la Budapesta că a preluat puterea deplină în Transilvania. Între 13-15 noiembrie 1918 au avut loc, la Arad, tratative între reprezentanţii Consiliului Naţional şi cei ai guvernului Tisza. Ele au eşuat însă datorită poziţiei reticente a delegaţiei conduse de Karolyi. Trecându-se la preluarea puterii administrative şi politice locale în Transilvania, s-a hotărât să se supună aprobării populare documentele unităţii naţionale în cadrul unei mari adunări, la Alba-lulia.

Adunarea naţională de la Alba-lulia a avut loc la 18 noiembrie/1 decembrie 1918. Ea a reunit peste 1228 delegaţi aleşi şi peste 100000 oameni veniţi din toate colţurile Transilvaniei pentru a consfinţi, în mod liber de orice constrângere, hotărârea de unire cu patria-mamă. Adunarea a fost deschisă de Gheorghe Pop de Băseşti. Într-o atmosferă de puternic entuziasm poputar, prin glasul lui Vasile Goldiş, Marea Adunare Naţională a proclamat unirea “acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”. Rezoluţia Unirli prevedea înfăptuirea unui regim democratic în România. A doua zi s-au ales organele provizorii ale puterii de stat, şi anume, Marele Sfat Naţional care a jucat rol de for legislativ, condus de Gheorghe Pop de Băseşti, şi Consiliul Dirigent, prezidat de Iuliu Maniu şi format din 15 membri. Actul de la Alba-Iulia a consfinţit pe vecie, prin votul maselor, înfăptuirea Marii Uniri.

Marea Adunare Naţională, din 1 Decembrie 1918, de la Alba-lulia

Unirea a fost salutată şi recunoscută de naţionalităţile din Transilvania. La 8 ianuarie 1919, Comitetul Central Săsesc a recunoscut, la Mediaş, actul de la 1 decembrie 1918. în acelaşi sens, s-au pronunţat reprezentanţii populaţiei evreieşti (ianuarie 1919), CongresulşvabHorde la Timişoara (august 1919), ConsiliulNaţional Maghiar de la Târgu Mureş. Poziţia cercurilor democratice maghiare fusese exprimată încă de la finele anului 1918. într-un manifest din 3 noiembne 1918 se sublinia că: “Faţă de naţiunile surori nu avem nici o pretenţie. Ş/ noi ne considerăm o naţiune reînnoită, o forţă acum eliberată pe ru/ne/e monarhiei. Ne trezim uşurati la conştiinţa faptului că nu mai suntem forţaţi să fim stâlpii asupriiii. Să trâim unullangă altul în pace…”. Refuzul autorităţilor maghiare de a recunoaşte însă hotărârea de unire a românilor şi Consiliul Dirigent, permanentele amenintări proferate de Bela Kun la adresa României reîntregite, ca şi atacurile armate’i maghiare împotriva românilor din Transilvania, au impus participarea armatei române la campania din 1919. După o ofensivă în Transilvania şi pe Tisa, în august 1919, armata română, înfrângând fortele maghiare, a pătruns în Budapesta.

Trupele române la Budapesta, în 1919

Importanţa Istorică a Marii Uniri din 1918

Unirea din 1918 într-un singur stat a tuturor românilor s-a realizat, aşadar, ca expresie a voinţei populare într-un context favorabil. Tratatele de pace din 1919-1920 au recunoscut de jure o situaţie deja existentă, rod al actiunii românilor înşişi. S-a creat astfel un cadru favorabil dezvoltării societătii româneşti, intrată într-o nouă etapă a evoluţiei sale.

Marea Unire din 1918 a încununat aspiraţiile seculare ale românilor de a vieţui într-un singur stat. Ea a fost rodul luptei tuturor forţelor şi categoriilor sociale interne. De asemenea, au contribuit la edificarea ei o generaţie importantă de oameni politici precum: regele Ferdinand, lonel Brătianu, luliu Maniu, lon Nistor, Take lonescu, lon Inculeţ, Nicolae lorga şi mulţi alţii. În noul cadru istoric de după anul 1918 s-a accelerat ritmul de dezvoltare şi modernizare al societăţii româneşti, ceea ce a conferit trăinicie statului naţional. Suprafaţa ţării a sporit de la 137 000 km2 la 295 049 km2, populaţia de la 7 250 000 locuitori, înainte de 1918, la 18 052 896 locuitori, la recensământul din 1930. Au marcat creşteri importante, între altele, suprafaţa arabilă de la 6,6 milioane ha la 14,6 milioane ha, suprafaţa acoperită cu păduri – de la 2,5 milioane ha la 7,3 milioane ha, reţeaua căilor ferate de la 4300 km la 11 000 km. A avut loc integrarea deplină, social-economică şi politică, a noilor teritorii unite cu patria-mamă, un progres economic real şi eficient, aplicarea unui program democratic de propăşire a ţării.

Modificarea fundamentală a structurii instituţionale şi economice, după reformele din 1921-1923, s-a tradus prin lărgirea masivă a cadrului vieţii social-politice, mutaţii în ceea ce priveşte echilibrul social de forţe. S-a făurit, în acelaşi timp, o lume a contrastelor, în care ţărănimea, ce reprezenta majoritatea populaţiei, trăia relativ greu, mai ales din gospodăriile proprii, iar Bucureştiul a devenit “Micul Paris”, principala capitală din sud-estul Europei, un oraş modern, aliniat standardelor urbanismului internaţional.

Într-un cadru general de evoluţie a întregii societăţi au apărut şi fenomene noi, precum corupţia, arivismul şi, foarte rar, violenţa, au avut loc conflicte sociale. Degradarea poziţiilor forţelor conducătoare a făcut loc manifestărilor de extremă stângă şi dreaptă în societate, cu efecte, din perspectivă istoncă, negative. Pe plan internaţional, România s-a afirmat ca un factor cu iniţiativă diplomatică, cu o conduită exemplară, în sensul menţinerii păcii şi securităţii europene, contra politicii de revizuire a tratatelor de pace, a oricărui atentat la adresa statu-quo-ului teritorial. În noile condiţii internaţionale din deceniul al patrulea al secolului nostru, marcate de ascensiunea fascismului, a tendinţel către autoritarism, promovată de regele Carol al 11-lea, România Mare s-a dezmembrat,în vara anului 1940, sub loviturile de forţă ale puterilor totalitare, democraţia făcând loc regimurilor totalitare.

Leave a Comment

You must be logged in to post a comment.