Deportările în Bărăgan – Durere, mizerie şi umilire

by

au murit in BaraganDeportările în Bărăgan au fost o acțiune de amploare de „dislocare” întreprinsă în anii 1950 de regimul comunist din România, cu scopul de a reloca forțat în Câmpia Bărăganului.

În noaptea de 17-18 iunie 1951, de Rusalii, au fost ridicate din actualele judeţe Timiş, Caraş-Severin şi Mehedinţi, din 258 de localităţi situate în apropierea frontierei cu Iugoslavia, un numar de 12791 de familii, respectiv 40320 de persoane, care au fost deportate în sud – estul României, în câmpia Bărăganului. Au fost vizate grupuri sociale şi etnice considerate de risc: chiaburi (ţărani înstăriţi), comercianţi, foşti industriaşi, refugiaţi din Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţa, români, germani, sârbi, bulgari, aromâni, evrei şi alţii.

Oamenii, inclusiv femei gravide, bătrâni, bolnavi, copii mici, au fost îmbarcați în vagoane de vite și duși în Câmpia Bărăganului. După un drum cu trenul, care a durat două săptămâni, au fost debarcați în Bărăgan, pe câmpul liber, departe de orice altă așezare omenească, și li s-a ordonat să-și ridice case. Terenul fusese parcelat cu plugul și fiecare parcelă avea un țăruș cu placă cu număr de casă. O familie nu avea la dispoziţie decât un vagon de marfă, pentru transportul propriu, al unor alimente şi al bunurilor din gospodărie care mai încăpeau. După o călătorie de mai multe zile, deportaţii erau coborâţi în mijlocul câmpului, unde lotul de pământ destinat fiecărei familii, pentru construirea casei, era marcat cu ţăruşi. Există mărturii publicate ale celor întorşi acasă, după cinci ani de deportare. Fotografiile cuprinse în albumul de mai jos, provenind din mediul şvabilor bănăţeni, reprezintă documente de neînlocuit despre viaţa acelor oameni, în acele vremuri şi în acele locuri.

Astfel, în vara și toamna anului 1951, în regiunile Ialomița și Galați, au luat ființă 18 localități noi (prevăzute în anexa H.C.M. nr. 337/1954), care erau, în ordine alfabetică: Brateș, Bumbăcari, Dâlga, Dropia, Ezerul, Fundata, Lătești, Măzăreni, Movila Gâldăului, Olaru, Pelican, Răchitoasa, Rubla, Salcâmi, Schei, Valea Viilor, Viișoara și Zagna (în raioanele Călărași, Brăila, Călmățui, Galați, Slobozia, Lehliu și Fetești).

Baragan_Primul_adapost

Odată ajunşi la destinaţie, deportaţii erau lăsaţi în câmp, între doi ţăruşi care delimitau locul de casă atribuit. Acolo îşi încropeau, din lucrurile aduse de acasă, primul adăpost.

Cum iarna se apropia şi nu mai era vreme pentru ridicarea unei case, deportaţii îşi săpau bordeie… O fotografie între bordeie, spre aducere aminte… important este că speranţa n-a murit.

Baragan_Casa_Deportat

Se face văiugă pentru o noua casă… O nouă casă ridicată de o familie de deportaţi.

Baragan_Casa_Deportat_Vara

 Vara, după unu-doi ani, pe lângă casa deportatului cresc legume şi pomi fructiferi, după obiceiul adus de acasă.

Baragan_Olaru_Casa

 

Familie de şvabi bănăţeni în faţa casei ridicate în satul Olaru, Bărăgan, întemeiat de către deportaţi.

Baragan_Gospodarie_Deportat

Deportaţii creşteau, pe lângă noua gospodărie, animale…

Uliţă în satul Movila Gâldăului, întemeiat de către deportaţi în Bărăgan

Baragan_Altar_Sub_Cer

Altar sub cerul liber

Baragan_Comuniune

Comuniune

Baragan_Olaru_Scoala

Olaru, Bărăgan – învăţătoare în faţa şcolii

Baragan_Casa_Iarna2

 

A sosit iarna în Bărăgan…  Zăpezile au crescut… tot mai mult.. chiar până la streaşină.

Baragan_Olaru_Iarna2

 

Fundata, Bărăgan: mormintele celor care nu şi-au revăzut casa.

Baragan_Fundata_Morminte

Speranţa nu moare niciodată. Peste ani, acest copil avea să vadă casa părintească neştiută.

Baragan_Cale_De_Intoarcere

Un HCM din 7 decembrie 1955 a dispus eliberarea și întoarcerea deportaților. Se presupune că acest lucru s-ar fi datorat primirii României în ONU, România, mai bine zis “Republica Populară Română”, fiind astfel obligată să respecte, cel puțin formal, drepturile omului. Cei mai mulți deportați s-au întors în Banat în cursul anului 1956.

În perioada 1951-1956, cât a durat domiciliul forțat în Bărăgan, au murit peste 1.700 de oameni, dintre care 174 de copii.

În 1956, după eliberarea deportaților, aceste comune au devenit „domicilii obligatorii“ pentru deținuții politici „recalcitranți“, care își executaseră anii de condamnare și erau trimiși aici pentru „supliment de pedeapsă“. Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 237 din 12 februarie 1957, dată în completarea H.C.M. nr. 337/1954, preciza că Ministerul Afacerilor Interne poate stabili domiciliu obligatoriu și celor care prin fapte sau manifestări încearcă să primejduiască regimul de democrație populară. În 1964, după grațierea generală, casele au fost demolate, pământul a fost arat și, astfel, urmele fărădelegilor au fost șterse.

După ce ani de zile nu s-a mai vorbit oficial despre aceste fărădelegi, abia în 1972 Nicolae Ceaușescu a criticat deportările în Bărăgan, calificându-le drept “măsuri greșite” care au adus daune “politicii naționale” a partidului.

Bibliografie:
Album documentar întocmit de Ionel Crăciun pe baza fotografiilor din colecţiile Norbert Neidenbach (imaginile din satul dispărut Olaru) şi Franz Dürbeck
Wikipedia, banaterra.eu

Leave a Comment

You must be logged in to post a comment.

You cannot copy content of this page