COPACUL DIN NOI

Unii dintre noi am fost făcuţi pentru înălţimi. Ne este dor de iarnă, stanca, cer şi fulgere. În vârful copacului din noi a coborât acum STEAUA POLARĂ. Cu ochii ţintă la ea, iarnă această cumplită ne a acoperit crengile cu ace preţioase. În nopţile de viscol, când cei mai mulţi ne batem cu disperare ramurile îngheţate sunând în noi că nişte oase, alţii se revoltă….şi aşteaptă…că doar vine ea vara, iar pomii de câmpie înfrunzesc…
Ne legănam crengile amorţite, ne tânguim unii altora…dar nu găseşte înţelegere decât cel ce a reuşit în viaţă. Cel ce s a lăsat dezrădăcinat, va fi poate compătimit, privit cu bunăvoinţa, dar niciodată nu i se va da vreun drept deplin. Va rămâne pribeag…şi apatic…
Nu am încetat nici o clipă să căutăm iarnă…ştiam că trebuie să vină…o doream… e vremea ei…Crivăţul acesta cumplit nu reuşeşte să ne smulgă deşi se lupta pentru cinstea asta în fiecare an…navigăm prin viscol, ne scuturăm crengile….ridicăm mâna sus şi ajungem cu bine la ţărm…