Editoriale — iulie 25, 2014 at 03:01

Claponi în fuste ori Monica Macovei. Sau mintea din urmă a românului.

by

images (1) Totul va dispărea şi va fi doar întunericAdalbert Klein

Motto: Viitorul începe în fiecare zi.

Socotelile electorale ale bărbătușilor crescuți în acvariul politic de la București sunt la fel de viabile azi precum cele închipuite de Yanukovych la Vilnius în noiembrie 2013. Or, provocările ucrainienilor au fost infinit mai dure, iar baza de plecare mult mai precară decât va fi vreodată cazul în România (și nu, nu va fi vreodată cazul în România).

O țară nu e un acvariu.

Și la Kiev, ca și la București, ecartul dintre așteptările profunde ale populației și oferta clasei politice a fost subestimat constant și apoi lăbărțat cu crasă nonșalanță până când s-a ajuns la o revoltă generalizată a cetățenilor împotriva sistemului politic corupt ce frâna evoluția țării.

România e în prezent statul din Uniunea Europeană cu cel mai mare deficit de reprezentativitate al clasei politice raportat la aspirațiile cetățenilor săi. Și asta nu doar datorită nivelului clasei politice autohtone (perfect balcanică în manifestări), cât mai ales datorită raportării românilor la nevoi fundamentale de consum și apartenență sensibil influențate de afinități culturale de limbă și temperament național.

Românii, în larga lor majoritate, privesc spre Vest într-o măsură mult mai mare decât vecinii lor slavi ori maghiari. Fapt edificator pentru limitele clișeului România profundă, o proporție covârșitoare din cele trei milioane de români plecați din România provin din mediul rural ori semi-urban depopulat al județelor românești, ei fiind în realitate forța de muncă a satelor și orașelor mici și medii ce nu și-au mai găsit de lucru în România moșită de marele partid de stânga al lui Ion Iliescu și Vasile Dâncu (PCR-FSN-PSD).

Acești români trăiesc cu preponderență (două milioane), în Italia și Spania, două țări latine care, departe de a fi un model de dezvoltare, reprezintă totuși compromisul cel mai ușor tangibil între țara în care și-ar dori să trăiască și țara în care pot efectiv să trăiască atunci când sunt nevoiți să plece din România. Într-un viitor nu foarte îndepărtat, majoritatea acestor români se va întoarce în România, atunci când nivelul de trai din România se va apropia de cel existent actualmente în Portugalia ori Grecia (nu e neapărat nevoie de prea mult pentru a înclina balanța).

Or, clasa politică actuală de la București și-a pus încă odată toate jetoanele de joc în căsuța pe care scrie Stagnare prin reciclare, sperând cu cecitate infantilă că ruleta istoriei le va veni în ajutor împotriva tuturor evidențelor ce arată că România nu e nici singură și nici izolată, fiind într-o proporție covârșitoare tractată economic și cultural de centru, așa cum îi stă bine oricărei periferii ce se respectă. Cu atât mai mult una ce a căpătat o nouă relevanță în confruntarea inaugurată de invazia rusă în Crimeea.

Acum, vor fi fiind politicienii de la București de un soi special, crescuți într-un acvariu confortabil și atent cultivat, însă până la urmă acest fapt prezintă deja prea puțin interes pentru viitorul românilor și al regiunii. Viața, umanitatea și, în definitiv, realitatea așa cum se manifestă ea în România și aiurea, înseamnă mult mai mult decât combinațiile ce rezultă din orizontul îngust al domniilor lor dâmbovițene. Orice român se poate convinge de acest lucru atunci când călătorește în afara granițelor României.

Firele invizibile ce leagă economic și cultural România de Vestul Europei sunt mult mai puternice decât impactul abilităților organizatorice puse în operă de politicienii dâmbovițeni în vederea desăvârșirii răului public. Rusia suferă în prezent de sindromul membrului amputat tocmai în Donbass, iar China este, și va rămane, la antipozi din toate punctele de vedere.

Volens-nolens, America și puterile europene vor rămâne pentru multă vreme de acum încolo standardul de referință pentru români și România. Și nu pentru că cineva ar dicta din afară aceste lucruri românilor, ci pentru că românii înșiși aspiră, într-o formă sau alta, mai mult sau mai puțin conștient ori conceptualizat, spre bunurile publice și de consum oferite de aceste societăți.

Pigmei și caracter.

Revenind însă la ecartul existent între clasa politică dâmbovițeană și românii dezamăgiți ori profund dezinteresați de eșecurile repetate și sistemice ale acesteia, merită observată pata oarbă în jurul căreia se învârt aproape toate problemele politice ale românilor: caracterul. Sau mai exact, absența acestuia.

Traian Băsescu a creat o ruptură istorică în politica românească față de ciclul nefericiților birocrați-politruci Iliescu-Constantinescu-Năstase prin manifestarea unui autentic patriotism de om de stat, fără precedent până la el după momentul 1947, acest patriotism fiind susținut de două mari calități: unu – a manifestat un curaj autentic de lider, validat prin experiență de viață reală în conducerea oamenilor, și doi – nu a fost niciodată fals în lucrurile capitale, un aspect pe care omul simplu îl sesizează totuși mai bine decât s-ar putea crede îndeobște în aerul rarefiat al bibliotecilor.

Mărturie că această ruptură a fost spre binele României stau reacțiile de respingere viscerale coagulate de PSD și foștii securiști pe tot parcursul mandatelor lui Traian Băsescu. PSD-FSN-PCR este partidul care, prin forța organizațiilor sale din teritoriu, a dat tonul și a setat modelul în politica românească în ultimul sfert de veac. Toate reacțiile de conservare și restaurare a fostei ordinii oligarhice existente în România lui Nicolae Ceaușescu au fost reprezentate, coagulate, ori instigate de reprezentanții fostei nomenclaturi, ai fostei Securități a Statului, ori de afiliați ai acestora.

Toate celelalte partide prezente în spațiul politic românesc au fost sistematic subminate, corupte ori cooptate în marele proiect al jafului național permanent grație verigilor slabe din interiorul lor și alternativei îmbietoare reprezentate de asocierea la forța dată de bazinul electoral generos al PSD-lui și la posibilitățile de furt nelimitat din bugetul statului. Acest model de succes a fost inaugurat în primele două mandate ale lui Ion Iliescu (1990-1992, 1992-1996) și confirmă retrospectiv cât de mult se impunea lustrația completă a foștilor colaboratori și membri ai regimului comunist din toate structurile publice decizionale ale României post-comuniste.

I s-a mai reproșat apoi lui Traian Băsescu că a dominat autoritar scena politică și că nu a crescut pe lângă el lideri de viitor.

Pentru primul punct, răspunsul este că foarte bine a făcut, având în vedere ce colecție pestilențială de birocrați ori politruci ai vechiului regim comunist avea în față. Creaturi de acvariu nomenclaturisto-securist sau de protipendadă județeană a PCR, acești oameni nu s-au putut impune niciodată în plan individual în fața lui Traian Băsescu, așa că au făcut singurul lucru pe care îl știau mai bine decât furatul: au conspirat și complotat în repetate coaliții transpartinice menite să îi scape de extraterestrul ce venea din viața reală și care avea și cu ce și cum să îi plesnească peste bot.

Pentru al doilea punct, răspunsul este că trebuie să ai și cu cine. Nu e vina lui Traian Băsescu că nu a avut cu cine. Nu poți să formezi caractere la oameni adulți. Omul matur vine deja format, dacă personajul respectiv a fost crescut într-un acvariu confortabil și nu și-a frecat în viața lui coatele cu plebea, darămite să-i mai și conducă în realizarea unor sarcini practice, nu ai cum să-i transmiți peste noapte și pe bază de lectură secretele relaționării cu un public format din oameni simpli ori, pur și simplu, cu publicul larg la modul cel mai general.

Mai grav însă e atunci când se presupune că ar trebui să transferi în mod miraculos curajul tău către cei tineri. O altă misiune imposibilă. Cum poți să transformi un tânăr birocrat setat din școală spre ascensiune socială obținută prin bifarea conștiincioasă (conformism) a tuturor cerințelor impuse de Sistem (apud MRU)? Un astfel de om nu va înțelege niciodată riscul altfel decât ca un pericol la adresa propriei persoane, pericol ce trebuie tranzacționat într-un fel sau altul însă niciodată înfruntat. Dacă nu dă bir cu fugiții, un om cu astfel de reflexe va căuta întotdeauna sprijin din exterior. Un astfel de om nu știe să conducă și nu va fi vreodată lider pentru că nu știe să stea întâi pe picioarele lui, darămite să se mai ofere pe sine sprijin altora.

Autoritatea reală asupra oamenilor este întotdeauna recunoscută și oferită de aceștia din urmă, de la vlădică la opincă, niciodată invers. Dacă nu ai trăit, nu ai cum să înțelegi din fișele de bibilotecă ori din confortul biroului de șef parașutat în funcție la vârful unei ierarhii din care nu ai înțeles nimic la modul real vreodată.

Respectul omului (simplu sau nu) se câștigă prin exemplu personal nu prin regurgitarea gureșă a cuvintelor în moduri plăcute urechii mai mult sau mai puțin comune ori cultivate. Atât deocamdată despre caracter, să vedem acum și premianții.

Walk the plank, please.

Victor Ponta chiar și-a dorit foarte mult să devină președinte. Și aspirațiile sale au fost încurajate tocmai pentru că este un personaj cu structură psihică slabă, un adversar lipsit de disciplină și de anduranță, cu foarte multe defecte de caracter și de parcurs. Este candidatul cel mai puțin pregătit pentru o confruntare directă, iar dacă fuge de confruntare oricum pierde. A făcut de asemenea o treabă bună prin aspirarea aerului colegilor săi de partid. PSD respiră acum prin Ponta și Ponta respiră prin PSD. Succes. E prea târziu să mai fie înlocuit cu alt substitut viabil la fel de toxic. Și asta e o primă veste bună.

Crin Antonescu. Prima și cea mai mare greșeală a sa a fost faptul că, fără să fie hoț, s-a aliat cu hoții. Recuperarea lui se va produce atunci când respectul de sine ce i-a mai rămas îl va împinge să-și recunoască în primul rând sieși această primă și mare greșeală.

Elena Udrea și Vasile Blaga. Doi eterni Victor Pițurcă ai politicii românești, barbugii specialiști în combinații și dat cu zarul. Irecuperabili.

Mihai Răzvan Ungureanu. Un personaj cultivat dar fals. Nu va înțelege niciodată ce înseamnă modestia și exemplul personal. Victor Ponta a făcut fără să vrea un serviciu românilor atunci când l-a trimis la plimbare. Îmbălsămat de aura puterii, MRU ar fi devenit un mit mult mai periculos decât Victor Ponta.

Cristian Diaconescu. Un om educat ce se complace în a trimite scrisori de sub fustele Elenei Udrea.

Klaus Iohannis. Un negustor prudent căruia îi poți acorda încrederea că nu-și va da singur foc la firmă.

Cătălin Predoiu. Un profesionist ce nu și-a distrus (încă) șansele de a lucra într-o echipă onestă.

Exceptându-l poate pe Cătălin Predoiu, priviți cu atenție topul infatuării de mai sus și priviți apoi spre acei români care în ultimii ani au dovedit prin faptele lor, în condiții de adversitate, ce înseamnă dedicație pentru valorile ce definesc lideri autentici: modestiecurajloialitate față de principiicompetență.

Sunt mulți, însă cu titlu de exemplu, câteva nume sunt importante pentru a ilustra diferența dintre cele două liste: Daniel Morar, Livia Stanciu, Codruța Kovesi, Alina Ghica, Cristi Dănileț, Oana Schmidt-Hăineală. În egală măsură, o reverență se cuvine a fi făcută către George Maior, Horia Georgescu, Bogdan Aurescu, Narcisa Iorga. Iată lideri.

Cometh the hour, cometh the lady. Sau cum evidențele sunt mereu surprinzătoare.

Monica Macovei este politicianul român cu referințe nu doar ireproșabile în domeniul luptei împotriva corupției, ea este chiar artizanul reformelor din Justiție alături de Traian Băsescu. Amândoi au împărțit și s-au completat într-o viziune asupra funcționării sistemului judiciar ce a produs o revoluție a domniei legii de care România a fost complet străină în ultimii 70 de ani.

Dintre oamenii politici români aflați în ring și eligibili la momentul actual, Monica Macovei este omul politic care se bucură de încrederea cea mai mare a partenerilor strategici ai României în ce privește continuarea luptei anti-corupție și garantarea bunei funcționări a instituțiilor statului român în următorii cinci ani.

Monica Macovei a dovedit de-a lungul timpului viziune și angajament ferm pe calea reformării statului român. Interesul ca acest lucru să continue iar momentul să nu fie pierdut este unul maxim dacă ne uităm în jurul granițelor României. În afara lui Traian Băsescu, Monica Macovei nu are egal în acest moment în politica românească.

Dacă revenim la lista premianților ce se visează la Cotroceni, să reamintim factorul care face diferența pentru această poziție, mai mult decât pentru oricare alta în stat, respectiv,caracterul. Președintele este garantul bunei funcționări a instituțiilor statului. Custodia acestei funcții nu merită a fi încredințată unui om lipsit de modestie, fără curaj, ori lipsit de loialitate față de români și Constituție.

În plus, prin natura experienței sale de viață, Monica Macovei vine cu bagajul unui om plin cu trăiri autentice, capabil de mult mai multă empatie, echilibru, disciplină și, mai ales, corectitudine, decât oricare din candidații prezenți până acum pe lista infatuării menționată mai sus.

Monica Macovei poate fi cu adevărat custodele și arbitrul constituțional neutru pe care toți ceilalți îl promit dar nu îl vor putea oferi niciodată, gardianul de care are nevoie România în următorii cinci ani, la distanță de ani-lumină față de ce ar însemna eventuala prestație a oricăruia din candidații actualmente anunțați, andosați/garantați ori prezumtivi. Aspect important nu doar pentru românii din România și Republica Moldova, cât și pentru toți cei interesați în dezvoltarea pașnică și armonioasă a regiunii.

În final, câteva aspecte practice:

Toate condițiile și ingredientele necesare sunt reunite în acest moment pentru promovarea cu perspective bune a unei candidaturi independente din partea unui europarlamentar român susținut de societatea civilă românească. Această candidatură este capabilă a spulbera aranjamentele prefigurate de actuala clasă politică românească în disprețul intereselor poporului român (și nu numai).

Chiar și în cazul unui eventual eșec de etapă, această campanie rămâne extrem de utilă pentru replierea cu succes în coagularea unui atât de necesar partid de opoziție real, important pentru apărarea din interior a victoriilor câștigate de români în ultimii ani în direcția statului de drept și a luptei anti-corupție. Aceasta este și va rămâne o luptă necesară indiferent de oricare rezultat imediat.

Există de asemenea în România în acest moment suficienți oameni, resurse, cerere și potențial pentru dezvoltarea unei astfel de oferte electorale. Există grup de inițiativă, potențiali endorseri naționali, comunicatori, experți în politici publice, sociologi, consultanți de strategie, consultanți politici, potențiali activiști, potențiali sponsori (demult dornici de normalitate) și tot așa mai departe. Trebuie numai să deschidă bine ochii și să se privească cu atenție unul pe altulRestul vine de la sine, fiecare va ști exact cât poate să contribuie.

Și, cel mai important, există un potențial candidat cu substanță autentică, o doamnă și, în același timp, un lider necesar pentru următorii cinci ani, un președinte pentru români și nu doar pentru partide, un președinte pentru care LegeDreptateLibertate reprezintă valori ce trebuie apărate și nu doar cuvinte-hârtie-de-lipit-muște.

*          *          *

Post scriptum: Sondajele oracolelor din Delphi nu fac istorie.

Abuzul de metodă a transformat sondajele actuale din spațiul românesc în instrumente de evaluare statică (sic!) a prostiei ce zace în spatele unor întrebări. În cel mai fericit caz, dacă sunt corect dezvoltate și aplicate, acestea pot oferi doar un indiciu (limitat de metodă) asupra nivelului de circulație al unor idei comune în rândul publicului larg.

În realitate însă, ele sunt mult mai utile pentru generarea și propagarea ideilor convenabile părților direct interesate în rezultatele sondajului. Definirea ideii și a ipotezei pentru întrebare reprezintă cu adevărat partea esențială a unui sondaj, nu răspunsul.

Mai important, însă, sondajele nu validează adecvarea unor idei la realitate, nu rezolvă probleme de guvernare, nu explică evenimente ori dinamica și cauza resorturilor de transformare aflate la lucru într-o societate. Sondajele nu explică surprizele și nici dezastrele, și nu ar fi putut prezice prăbușirea URSS-ului, atacul asupra turnurilor World Trade Center din New York, criza financiară, fuga lui Yanukovych din Kiev, invazia Crimeei, Novorossiia etc.

Sondajele nu țin loc de caractere și nu se substituie oamenilor și faptelor acestora. Sondajele vor fi mereu în urma locului unde se întâmplă acțiunea. Un adevăr atât de simplu și mereu uitat.

contributors.ro

Leave a Comment

You must be logged in to post a comment.

You cannot copy content of this page