CHEMAREA PRUTULUI …

by

Prima dată când am trecut Prutul, m-am îmbolnăvit… de dragoste pentru pământ…pentru pământul meu, pentru casa mea… România Mare… Și de câțiva ani am o boală ce nu se poate trata cu nici un fel de medicament, chiar cei mai buni medici din lume nu m-ar putea ajuta, singura terapie existentă este să mai trec o dată Prutul.

prutVolbura Apelor lui tulburi de inundații, parcă mă cheamă şi… mă cheamă întruna.

Mă cheamă dimineața… atunci când razele soarelui mă îndeamnă să sorb lacrimile nopții de pe petalele florilor din mica grădinuță din fața casei, atunci când păsările cu ciripitul lor mă îndeamnă să mă prind în horă cu adierea vântului primăvăratic, iar tălpile-mi să atingă iarba moale, scăldată de rouă.

Mă cheamă la amiază… atunci când soarele arde nemilos dușmanii pământului, iar Prutul curge neliniștit, parcă ar vrea să-și croiască alt drum ca să poată ajunge la mine să mă ia cu dânsul, mai aproape de malul drept.

Mă cheamă seara… atunci când codrii încep a suspina sub creasta dealului, iar nourii inundă valea sufletului nostru, nelăsând loc pentru speranța că mâine va fi mai bine, atunci când Prutul vuiește și plânge singur, atunci când El roagă soldații să lase armele și să dea voie orfanilor să-și revadă mama, să dea voie pământului să mai sărute măcar o dată – ultima dată, picioarele copiilor lui, pentru că atât de dor i-a fost de noi… pentru că suntem atât de aproape, dar atât de departe.

Atât de departe, că ar trebui veșnicii până vom ajunge să-l vedem… doar că atunci nu va mai fi el, pământul nostru…..nu va mai fi el, Prutul nostru.

Când treceam podul de fier, m-a cuprins un fior ce m-a aruncat din august în februarie. Îmi părea că sunt prima care pășește acest pământ sfânt, binecuvântat de Dumnezeu pentru noi, românii. Eram atât de fericită, că îmi venea să strig: “Uite-mă, am venit și eu Acasă!”, îmi venea să îngenunchez și să sărut pământul care atât de mult m-a așteptat, pe mine m-a așteptat atât de mult… Simțeam cum înfloresc în mine crinii albi, simțeam cum mă îmbolnăvesc, mă îmbolnăveam de dragoste pentru pământ….pentru pământul meu, pentru casa mea…

Simțeam cum se aprind în mine făcliile credinței în neam, în patrie, în limbă și atunci am știut, atunci am simțit că sunt un copil orfan al vetrei românești reântors în albia sa.

Acolo totul e român – și aerul e mai român ca în Basarabia și apa e mai română decât în partea stângă a Prutului, chiar și codrii suspină mai românește sub creasta munților ce păzesc hotarele.

Mă gândeam atunci: “Ce-ar fi dacă am muta munții în Basarabia, sau…măcar Basarabia să o mutăm în munți?”… atunci vom fi și noi acasă și munții acasă, atunci noi vom fi români români, nu doar în suflet, ci din talpă până-n creștet, vom fi adevărați copii ai neamului românesc.

Mă gândeam: “Ce-ar fi dacă vom muta Mănăstirea cea Căpriană mai aproape de Ștefan cel Mare”… poate sunetul clopotului în zi de duminică îl va trezi și va vedea cum hoardele, puhoaiele străine ne-au înjugat, ne-au despărțit de pământul nostru, cum au dărâmat podurile și-au rătăcit cărările ce ne aduceau acasă, cum au schimbat limba codrilor noștri, cum nu mai dau voie păsărilor noastre să se întoarcă la cuiburile lor sub streșinile caselor noastre, cum nu mai dau voie Prutului să curgă liniștit și… dacă ar, putea l-ar muta mai departe de noi sau l-ar deporta și pe el în Siberiile de gheață. Ar deporta și sufletele noastre, dacă-ar putea să ni le scoată…

Trezește-te, Ștefane, Măria Ta!… trezește-te de-ți vezi copiii cum plâng de se revarsă Prutul, iar cerul de mult timp nu mai e albastru… ci roșu…

Trezește-te, Ștefane, Măria Ta!.. sună din corn și adună-ți oastea și distruge dușmanii pământului nostru, nimicește-i pe cei ce nu-ți dau pace să dormi liniștit, pe cei ce se-nchină în fața ta, iar din spate te vând la fel cum l-a vândut Iuda pe Hristos…

Trezește-te și strigă o dată să se trezească și poporul tău din somnul cel de moarte, la fel cum mugurii încolțesc, după o iarnă lungă, la atingerea primei raze de soare, la fel cum iarba răsare după ce a fost călcată, omorâta, pentru că e timpul… după o noapte polară de hibernare dureroasă, să ne trezim…

Copii ai pământului românesc treziți-vă și alăturați-vă oștirii lui Ștefan Voievod, alături de “firul de iarbă”, alături de “frunza verde”… pentru ca împreună să batem clopotele, căci numai așa vor fugi veneticii și vom stârpi spinii de pe mormintele strămoșilor noștri.

Să facem loc stejarilor să crească… și teilor și merilor… și nucilor… să facem loc soarelui să ne lumineze gândurile pentru a putea și noi, în sfârșit să respirăm românește.

Agache  Andrealina

Leave a Comment

You must be logged in to post a comment.

You cannot copy content of this page