Cultură şi Educaţie, File de Istorie — noiembrie 7, 2014 at 12:00

Cea mai frumoasă biserică de lemn din Ţara Românească: Stejarii din Jupâneşti

by

În josul satului Jupâneşti din judeţul Argeş, pe râul Doamnei, cam la 150 de metri de şosea, încă supravieţuieşte timpului una dintre formidabilele biserici de lemn din România, construită tocmai în anul 1742. Cercetătorul Radu Creţeanu spunea că e „cea mai frumoasă şi bine conservată biserică din Sud-Estul Europei“, iar asta trebuie să însemne ceva. Întâi de toate însă, construcţia aceasta spune, poate, cea mai frumoasă poveste din istoria muntenilor de la Jupâneşti.

jupanesti3Grădina Raiului e înconjurată de un zid de cetate solid, imens. Creştinul vrednic urcă, alături de îngerul păzitor şi de sfântul pe care l-a cinstit în viaţă, ajunge la sfinţii străjeri Petru şi Pavel, e împărtăşit de Maica Domnului din potirul fericirii, iar sufletul său, al adormitului, se poate odihni unde nu e durere, nici întristare, nici suspin.

În iad e mai complicat. Mântuitorul arată cu mâna către lună – carevasăzică, sfârşitul vieţii – şi stă cu faţa către toate popoarele lumii: creştini, evrei, arabi şi conducătorii spirituali ai altor seminţii. Începe Judecata de Apoi. Mâna Tatălui coboară din cer şi ţine o balanţă: pentru fapte bune şi pentru cele rele. Omul, lipsit de haine, e cântărit. Vicleanul se agaţă de un taler cu tot trupul lui scârnav, vrea să înşele judecata, dar îngerul păzitor apără dreptatea cu o suliţă. Păcătosului i se-arată râul de foc şi groaznica intrare în iad: o gură mare de balenă, străjuită de Întunecatul şi cupa suferinţei din care-i împărtăşeşte pe nenorociţi. E pe-acolo şi tâlharul, şi bogatul nemilostiv, care e păcătos pentru că nemilostiv, nu pentru că e bogat, e şi femeia care preacurveşte, încălecată samavolnic de alţi împieliţaţi. Cumplite amănunte!

Exista, la începutul secolului XX, un blestem înspăimântător: „Să te mănânce iadul de la Jupâneşti!“. Acela era iadul cel mai rău. 

Nu vorbim din cărţi. Aceste două imagini ce înfăţişează, cu naturaleţea Scripturii, chipurile Raiului şi Iadului sunt pictate în dreapta şi în stânga intrării din cea mai frumoasă biserică de lemn a Munteniei, aşezată undeva, pe râul Doamnei, între Piemontul Cândeşti şi Dealurile Argeşului. Lăcaşul stă în picioare în satul Jupâneşti, comuna Coşeşti, judeţul Argeş, din anul 1742. Astăzi, deşi vizibil însemnată de capriciile naturii şi ale timpului, biserica aceasta rămâne un fel de povestaş fără vorbe. Şi e măcar puţin fermecător cum câteva lemne de stejar reuşesc să spună întreaga istorie a jupânilor – sau cum s-or numi oamenii din zonă.

Scurt moment de enciclopedie sătească. La 6 februarie 1636, 20 de moşneni din Jupâneşti rezistă boierilor care voiau să-i facă ţărani clăcaşi. Se judecă proces mare, iar voievodul muntean Matei Basarab face un hrisov (act, titlu de proprietate), scris pe piele de viţel, prin care dă dreptate oamenilor locului. Printre cei 20 de capi de familie participanţi la actul domnesc de justiţie este consemnat în înscrisuri şi „popa Vladu“, semn că Jupâneştiul avea deja biserică. Mai mult: se spune că tot acolo ar fi fost păstrată o sabie a voievodului Mihai Viteazul.

În 1742, pe locul vechiului lăcaş, se face ctitorie nouă. Necula Eneotu, zis Grecu, negustor bogat, finanţează construcţia, dar ctitor e şi Necula Râmleanu, zis Constantinopolitanu, cumnat cu popa Mihăilă, parohul satului.

jupanesti2Cei 16 boi frumoși

Stejarii din care e făcută biserica – stejari din aceia ca-n Borzeşti, cu trunchiuri de peste 20 de metri lungime şi 45 de centrimetri lăţime – au fost aduşi de flăcăi de pe coastele satului, de pe dealuri. Junii tăiau frumos trunchiul, îl curăţau, îi retezau vârful, făceau gaură cu un sfredel în capul cel mai gros, înfăşurau curpeni sau mesteceni, puneau tânjala (proţap care se foloseşte pentru a prinde o pereche de vite în jug), legau boii şi aduceau lemnul în curtea bisericii. Legau chiar şi opt perechi de boi ca să care un stejar. Apoi, din topor, din bardă, din secure, din ce-aveau, ciopleau lemnul şi-i dădeau formă. Ori făceau coadă de rândurică la capete, ori pregăteau lemnul pentru îmbinarea pătrunsă, iar apoi îl fixau în cuie tot din lemn. O bucată de fier n-au folosit meşterii!

Matrioşca bisericească

De jur-împrejurul bisericii, au fasonat un lemn în formă de frânghie răsucită, ca un brâu care ţine construcţia în picioare. La marginile „frânghiei“ au cioplit două capete de balaur, să străjuiască intrarea în sfântul lăcaş. Stâlpii de rezistenţă se termină toţi în forma unui cap de cal, animalul cel mai puternic al satului românesc. Iar la ramele ferestrelor s-au întrecut fiecare: „scara pisicii“, „zborul porumbelului“ sau alte modele pe care le mai ştiau şi maiştrii. Bolta e cilindrică, lucru neobişnuit pentru ceea ce s-ar putea numi arhitectura vremii. Numai că noua biserică a fost construită peste acoperişul celei vechi. Ca o matrioşca ecleziastică. Lemnăria veche ar fi fost scoasă pe uşa din faţă.

Jupanesti1Deasupra uşii, alături de icoana hramului – Înălţarea Domnului – pisania (inscripţie sculptată ce conţine date despre hramul, ctitorul şi ridicarea bisericii) sintetizează întregul proces descris mai sus. Testament: „Cu vrerea Tatălui şi a Fiului şi cu a D[u]hului S[fân]t făcutu-sa această S[fân]ta biserică în zilele prealuminatului Io Mihaiu Racoviţă – v[oie]v[o]d în hramul Văzănisinie [înălţării] D[o]mnului nostru Is. Hs. Şi aceast bis[er]ică iaste făcută de Necula jupan Romlean şi popa Mihăilu şi de Năcula Gr[ecu]. Leat 7250 [1742]“.

Aparte de a fi casa Domnului, această biserică mai era şi un soi de centru cultural-duhovnicesc al satului. În pridvorul bisericii (construit, odată cu clopotniţa, la câţiva ani după ridicarea lăcaşului), a funcţionat prima şcoală din Jupâneşti. Preoţii şi ţârcomnicii, ştiutori de carte, îi învăţau pe fiii satului să buchisească pe ceasloave şi psaltiri, iar aceştia exersau alfabetul în lădiţe cu nisip ori cenuşă umedă. Cam astea erau caietele lor. În zilele frumoase însă, mergeau cu dascălul în valea bisericii, după gârla de la Râul Doamnei, la o râpă cu un perete vertical din lut nisipos şi moale. Acolo puteau scrie cu toţi, scrilejind pământul cu beţe ascuţite. De atunci, valea se cheamă „Valea Bisericii“, iar râpa – „Râpa Dascălului“.

Cheta de la Jupâneşti: „Câte bani şase“

Ca oricare centru cultural sătesc, locul servea şi drept aşezământ obştesc pentru sfatul bătrânilor. La praznice, în duminici sau de aiurea, în funcţie de nevoile comunităţii, sătenii mai de vază se adunau în pridvor şi tranşau problemele obştii. Competenţa completului nu era declinată nici de cel mai neisprăvit ţăran.

Evenimentul principal era însă târgul din ziua de Înălţare. Domnitorul Alexandru Ipsilanti a împământenit un obicei altruist în satul de pe Râul Doamnei: comercianţii, venetici sau pământeni, erau obligaţi să facă o donaţie bisericii. Dania domnitorului, de la 13 mai 1776, spune că „la oborul ce se face la acest sat Jupâneşti în ziua Înălţării Domnului Nostru Iisus Christos, ce este hramul la această biserică, să aibă a lua de la fieşcare prăvălie câte bani şase“. Domnitorii Alexandru Moruzzi, în 1795, şi Ion Caragea, în 1813, au reînnoit dania înaintaşului lor, că era obicei bun.

Cu banii strânşi în chetă, se făcea mare masă de obşte pentru cei veniţi la biserică, adică pentru tot satul. În pridvor, sub acoperiş, stăteau ţăranii mai luminaţi, intelectualii satului şi alde popa Neacşu şi popa Stoica, fiii ctitorului Necula Râmleanu. Afară, în poiană, pe ştergare, prosoape ori pături, stăteau oamenii de rând şi femeile.

JupanestiComoara exilatului Antim Ivireanu

Totuşi, pe lângă poveştile acestea cu iz rural, în biserica de lemn din Jupâneşti se pot găsi şi comori concrete. Cele mai valoroase obiecte sunt două sfeşnice împărăteşti sculptate de Antim Ivireanu în anul 1712 şi cumpărate de popa Ion Duhonicul de la mănăstirea Aninoasa. Uşa catapetesmei este sculptată de acelaşi Ivireanu.

Scurt moment de enciclopedie sătească. Constantin Brâncoveanu, domn al Ţării Româneşti, îl întâlneşte la Istanbul pe numitul Antim Ivireanu, tipograf, sculptor, pictor, poliglot, iubitor de carte. În 1691, îl aduce în ţară pe învăţatul originar din Georgia şi-l numeşte episcop la Râmnicu Vâlcea. Din 1708, Ivireanu devine Mitropolitul Ţării Româneşti. Trei ani mai târziu, la Stănileşti, pe Prut, are loc lupta dintre turci şi Petru cel Mare, domnul Rusiei, aliat cu moldovenii. În luptă, de partea ruşilor, intră şi spătarul Toma Cantacuzino, comandantul cavaleriei din Ţara Românească. Pentru gestul lui Cantacuzino de a lupta împotriva lor, turcii vor să-l înlăture pe Constantin Brâncoveanu, însă acesta, cu şiretenie politică, se scuză şi dă vina pe Mitropolitul Ivireanu. El l-ar fi convins pe Cantacuzino să se amestece în luptă. Ivireanu se vede îndepărtat din funcţia sa de înalt prelat şi exilat la mănăstirea Aninoasa, la 20 de kilometri de Jupâneşti. Acolo ar fi sculptat mai multe sfeşnice în lemn de păr, cu dantelărie aparte.

„Avem şi noi pietrele noastre“

În biserică, pe lângă sfintele icoane de la sfârşitul secolului XVIII-începutul secolului XIX, se mai află şi două morminte. Cel al ctitorului Necula Râmleanu e presupus a fi lângă scara clopotniţei, dar nu se ştie exact unde. În stânga pronaosului, mai e o piatră de mormânt, pe care e scris: „Sub această piatră odihnesc oasele robului lui Dumnezeu Ba[rbu] 1840“. E vorba despre fiul lui Necula Eneotu, zis Grecu, ctitorul biseicii.

Şi dacă nu părăsim acest registru funebru, trebuie consemnate, în dreapta bisericii, două pietre funerare care rezistă de dinaintea construcţiei bisericii. „Rada, 1738“ şi „Vlada, 1739“ se poate citi pe scurtul epitaf. Actualul paroh al Jupâneştilor, părintele Daniel Mazilu, obişnuieşte să le spună vizitatorilor aceeaşi nostimă vorbă de duh: „Se tot vorbeşte despre pietrele grecilor. Ei bine, avem şi noi pietrele noastre“.

Părintele Mazilu şi profesorul Cicerone Georgescu, consilier parohial, sunt astăzi un fel de gardieni voluntari ai moştenirii pe care le-a lăsat-o istoria Jupâneştiului. Până la urmă, din 1892, biserica aceasta este pe Lista monumentelor istorice din România. Iar cei doi nu doar că îşi iau în serios misiunea de a patrona această mică, dar copleşitoare piesă de patrimoniu, dar au şi harul de a transmite mai departe povestea stejarilor şi a locului, indiferent că le vorbesc copiiilor de la şcolile din sat, aduşi într-un tineresc pelerinaj de profesorii Nedelcu, sau că le vorbesc vizitatorilor din alte colţuri de lume.

Historia.ro

Leave a Comment

You must be logged in to post a comment.

You cannot copy content of this page