Educaţie — februarie 13, 2019 at 20:54

Ce sunt politicile publice? Definitie si concepte cheie

by

Când vorbim, în cunoștință de cauză, despre guvernare și guvernanță, implicăm, direct și indirect, tema politicilor publice. Deși există zeci de definiții ale acestui concept, până la urmă importantă este măsura în care politicile publice corespund intereselor publice, respectiv așteptărilor justificate ale majorității populației ț

Domeniul politicilor publice (cercetarea si analiza în domeniu) poate fi definit foarte bine ca ocupându-se de studiul deciziilor politico-administrative de alocare a diverselor forme de resurse (materiale, financiare, de know how, simbolice). Politicile publice, obiectul de studiu al disciplinei în cauza, reprezinta actiuni realizate de catre guvern (central sau local) ca raspuns la problemele care vin dinspre societateVorbim despre politici publice atunci când o autoritate publica, centrala sau locala, încearca cu ajutorul unui program de actiune coordonat sa modifice mediul economic, social, cultural al actorilor sociali.

Decantând definitia de mai sus rezulta o serie de elemente care dau consistenta unei politici publice.

În primul rând o politica publica este formata dintr-un ansamblu de masuri concrete, care dau substanta politicii publice. Traseul constitutiv al unei politici publice este punctat de diverse decizii. Deci, un al doilea element este dat de faptul ca o politica publica se defineste prin aceste decizii, forme de alocare a resurselor, a caror natura este mai mult sau mai putin autoritara si în care coercitia este mereu prezenta. În al treilea rând, o politica publica se înscrie “într-un cadru general de actiune”, ceea ce ne permite sa distingem între o politica publica si simple masuri izolate. În acest cadru de actiune, o politica publica are obiective si scopuri precizate, stabilite în functie de valori, norme si interese. Acesta ar fi al patrulea element. Iar ultimul, al cincilea, este dat de faptul ca o politica publica are un public, adica indivizi si grupuri a caror situatie este afectata de deciziile luate în politica publica în cauza.

Politicile publice sunt actiunile realizate de catre guvern (central sau local) ca raspuns la problemele care apar dinspre societate. Vorbim despre politici publice atunci când o autoritate publica, centrala sau locala, încearca cu ajutorul unui program de actiune coordonat sa modifice mediul economic, social, cultural al actorilor sociali.

La nivel national, politicile publice pot sa apara dinspre oricare dintre institutiile majore ale Statului (Parlament, Presedinte, Guvern – central sau local).

Cele cinci elemente care dau consistenta unei politici publice sunt:[1]

  1. O politica publica este formata dintr-un ansamblu de masuri concrete, care dau « substanta » unei politici publice;
  2. O politica publica cuprinde decizii sau forme de alocare a resurselor, a caror natura este mai mult sau mai putin autoritara si în care coercitia este mereu prezenta;
  3. O politica publica se înscrie într-un « cadru general de actiune », ceea ce ne permite sa distingem între o politica publica sisimple masuri izolate;
  4. O politica publica are un public, adica indivizi si grupuri a caror situatie este afectata de catre politica publica în cauza;
  5. O politica publica are obiective si scopuri, stabilite în functie de norme si valori.

Procesul de realizare a unei politici publice cuprinde sase etape:

  1. Identificarea problemei – are loc atunci când un eveniment, o persoana, un grup reusescsa atraga atentia asupra unei probleme,spre solutionare, prin interventia puterii publice.
  2. Punerea pe agenda politica – este faza în care problema identificata este luata serios în consideratie de catre oficiali (putere publica si politica). Nu toate problemele identificate ajung si pe agenda politica.
  3. Formularea cadrului de politica publica – atunci când o anume problema ajunge sa fie considerata de catre oficiali, nu înseamna automat ca o politica publica va fi creata. Cineva (o anume autoritate) trebuie sa dezvolte un program care sa se refere la rezolvarea problemei.
  4. Adoptarea unei politici publice – aici ne referim la toate eforturile pentru ca un anume program sa fie adoptat ca si program guvernamental. În aceasta faza sunt concentrate elementele de negociere, dictate de interese, care pot schimba viziunea initiala asupra unei politici publice.
  5. Implementarea unei politici publice – este un stadiu critic de realizare a unei politici publice. Aici rolul administratiei este decisiv.
  6. Evaluarea de politici publice – care are ca scop determinarea eficientei unei politici publice. Se analizeaza modul în care diversele activitati au condus la îndeplinirea scopurilor initiale.

Obiectul acestei discipline cunoaste definitii variate, care însa cad de acord asupra unui aspect esential: politicile publice sunt efectul deciziilor luate de guvernanti.

Pentru a întelege mai bine acest termen putem considera câteva definitii suplimentare:

  1. Conform primei definitii, data de Thomas Dye, politicile publice sunt “tot ceea ce un guvern decide sa faca sau sa nu faca.
  2. O a doua definitie, mai completa si mai conceptualizata, ne este oferita de William Jenkins. Acesta spune ca politicile publice sunt “un set de decizii interrelationate, luate de un actor politic sau de un grup de actori, privind o serie de scopuri si mijloacele necesare pentru a le atinge într-o situatie data.”
  3. Ultima definitie pe care o vom lua în considerare îi apartine lui James Anderson. Anderson spune ca politicile publice sunt “un curs al actiunii urmat de un actor sau mai multi actori politici, cu un scop, în încercarea de a rezolva o problema”.
  4. “Relatia Guvernului cu mediul”. ( Eyestone, 1971)
  5. O serie lunga de activitati, mai mult sau mai putin relationate, si consecintele acestora. ( Rose, 1969)

Aceste definitii subliniaza elementele cheie ale analizei politicilor publice: decizia politica, luata de actorii politici, de a utiliza anumite mijloace pentru a rezolva o problema. În continuare vom discuta fiecare dintre aceste aspecte: cine ia decizia,cum se decide care problema trebuie rezolvata, cum este formulata solutia si care sunt mijloacele ce pot fi folosite.

Interesul pentru a afla ce se petrece în interiorul guvernului creste preocuparea pentru marirea eficientei deciziilor în materie de alocare a fondurilor publice si de aici interesul pentru studierea manierei în care se iau deciziile politico-administrative. Începe sa se caute cu asiduitate “reteta bunei guvernari”.

1.2  Problemele de politica publica

Studii mai vechi privind formularea politicii publice acorda putina atentie naturii si definirii problemelor în politica publica. Problemele sunt considerate date si analiza începea din acest punct. De ce unele probleme sunt solutionate, în timp ce altele sunt neglijate? De ce unele probleme sunt definite într-un mod, iar altele în altul? Definirea problemei ajuta la localizarea punctelor de putere din cadrul sistemului politic. Daca o problema este de natura interna sau externa, daca reprezinta o noua situatie sau este o consecinta a unei politici publice actuale, daca este limitata sau larga ca scop, toate acestea contribuie la modelarea tipului de politica publica emergenta. În evaluarea politicii publice sunt necesare informatii despre substanta si dimensiunea problemei tinta pentru a determina cu exactitate eficacitatea acesteia.

Pentru scopul nostru, o problema de politica publica poate fi definita ca acea conditie sau situatie care genereaza nevoi ori insatisfactii, pentru a caror corectie actiunea guvernamentala este necesara. Conditii precum aerul poluat, mâncare alterata, aglomeratia din închisori, aglomerarea urbana sunt situatii care ar putea constitui potentiale probleme în conditiile în care insatisfactia si disconfortul cresc. Gradul de disconfort sau insatisfactie (care impune si interventia guvernamentala) este masurat de persoane în functie de un standard sau un criteriu; daca acestea considera o anumita situatie ca normala, inevitabila sau propria responsabilitate, nici o actiune guvernamentala  nu va fi initiata deoarece situatia respectiva nu este problematica.

Nu orice situatie devine  o problema de politica publica:

–         situatiile nu se transforma în probleme decât în masura în care sunt percepute ca atare, articulate si aduse în atentia autoritatilor; acest tip de actiune este utilizat frecvent de oficialitati, parlamentari aflati în “cautarea” unor probleme;

–         o situatie devine problematica daca se identifica cu un domeniu de interventie a statului, pentru care o solutie guvernamentala este posibila. Profesorul Aron Wildavsky[3] afirma ca autoritatile mai degraba vor ignora o problema daca aceasta nu este dublata de solutia aferenta. Uraganele si cutremurele de pamânt nu pot constitui probleme datorita caracterului imprevizibil al acestora, însa distrugerile provocate constituie o problema de politica publica si numeroase programe pentru atenuarea distrugerilor provocate de aceste fenomene naturale au fost initiate.

Solutionarea situatiilor problematice poate fi urmarita de alte persoane decât beneficiarii directi. În anii 60, saracia a constituit o problema publica, iar administratia Johnson a declansat un “razboi împotriva saraciei” mai degraba ca reactie la actiunile ziaristilor si ale altor oficialitati, decât ca rezultat al actiunilor saracilor.

Desi multe probleme continua sa persiste, modul de definire al acestora se modifica odata cu schimbarea valorilor si a conditiilor care le-au generat. Alcoolismul este edificator în acest sens. În secolul XIX, alcoolismul reprezenta o problema personala. În prima jumatate a secolului XX, alcoolismul constituia raspunsul indivizilor la diferite presiuni sociale, familiale etc., devenind o problema sociala pentru a carei ameliorare se recomanda cu precadere consilierea si accesul la alte servicii sociale. Recent, alcoolismul este considerat  o boala care necesita tratament medical acoperit din asigurarea de sanatate. Aceasta definitie medicala reduce responsabilitatea individuala si stigmatul aferent.

Situatii considerate normale într-un moment, se pot transforma în probleme ca urmarea a schimbarii mentalitatilor. Abuzurile în familie, care au constituit de secole o problema personala,  astazi sunt considerate infractiuni.

Definirea problemei este rezultatul unui proces politic care determina în acelasi timp si solutiile adecvate. Accesul la mijloacele de transport de catre persoanele cu handicap reprezinta o problema de transport ori o problema legata de drepturile omului? Mijloacele de transport special destinate persoanelor cu handicap constituie solutia la o problema de transport. Perspectiva drepturilor omului implica accesul egal al persoanelor cu handicap la mijloacele de transport, respectiv dotarea mijloacelor de transport cu dispozitive care sa permita si persoanelor cu handicap sa utilizeze în mod egal transportul în comun.

Cauzalitatea reprezinta o a doua fateta a problemei de politica publica. O situatie se poate transforma într-o problema, dar care sunt cauzele care au generat situatia respectiva? Multe probleme – criminalitatea, saracia, inflatia si poluarea aerului – au cauze multiple. Inflatia, caracterizata de cresterea generalizata a preturilor, masurata de indicele preturilor de consum, constituie o problema de politica publica cu multiple cauze: subproductia de bunuri si servicii, cererea excesiva de bunuri si servicii, prea multi bani în circulatie, rezultatul inflatiei psihologice (oamenii se asteapta ca preturile sa creasca) etc. Pentru solutionarea unei probleme, cauzele sunt cele care trebuie vizate, nu doar manifestarile (simptomele) acestora, însa în multe situatii, cauzele principale nu sunt usor de identificat ori de diagnosticat. Identificarea cauzelor unei probleme si negocierea unui compromis asupra lor constituie o sarcina nu tocmai usoara pentru cei ce elaboreaza politica publica (policy-makers), definirea problemei transformându-se astfel într-o problema de sine statatoare.

Natura si scopul multor probleme de politica publica sunt dificil de formulat datorita caracterului lor difuz ori “invizibil”. Pentru ca masurarea este adeseori inadecvata, cei însarcinati cu elaborarea politicilor publice nu dispun de o evaluare corecta a situatiei de fapt si se afla în imposibilitatea de a propune solutii adecvate sau chiar de a întreprinde orice actiune guvernamentala pentru solutionarea problemei. Acestor inexactitati în masurare li se adauga si slaba întelegere a cauzelor fenomenului. Alte probleme dificil de cuantificat sunt: violentele împotriva copiilor, imigratia ilegala, evaziunea fiscala etc.

Un alt aspect al problemelor de politica publica se refera la capacitatea acestora de a fi usor de controlat/influentat, unele probleme implicând mult mai multe schimbari comportamentale decât altele.

Controlul asupra problemelor este conditionat si de caracterul tangibil sau intangibil al acestora. Probleme precum penuria de locuri de munca, managementul defectuos al proiectelor pot fi solutionate mult mai usor prin cresterea resurselor si a stimulentelor de care oamenii sau agentiile dispun. Alte probleme, cum ar fi rasismul, abilitati profesionale inadecvate sunt intangibile, implicând valori.

Obiectul studiului nostru îl constituie problemele publice. Care sunt acele caracteristici care disting o problema publica de una privata? În general, sunt considerate publice acele probleme care afecteaza un numar substantial de mare de persoane, ale caror consecinte sunt resimtite inclusiv de persoane care nu sunt implicate în mod direct. Problemele care sunt limitate ca efect, numar de persoane afectate în mod direct, nu sunt de natura publica.

Sa presupunem ca un cetatean este nemultumit de valoarea sumelor impozitate imputate sub legislatia fiscala în vigoare. Atâta timp cât cetateanul respectiv va actiona individual cautând sa obtina de la organele fiscale o derogare de la lege în favoarea sa, discutam despre o problema personala. Declansarea unei actiuni de modificare a legislatiei de catre respectivul cetatean împreuna cu alte persoane afectate de aceeasi problema în mod direct sau indirect, transforma problema personala într-una publica.

Masura în care o situatie sau o conditie este perceputa ca o problema depinde nu numai de dimensiunea obiectiva a acesteia, ci, într-o mare masura si de cum se raporteaza oamenii la situatia respectiva. O persoana bogata pentru care gasirea unui loc de munca nu a constituit o problema serioasa nu este amenintata de o crestere a ratei somajului, ba chiar o considera necesara în vederea reducerii ratei inflatiei. Un muncitor pentru care somajul este o amenintare va reactiona negativ la o asemenea crestere. Perceptia unei persoane este influentata de propriile experiente, valori si situatii în care se afla. Nu exista un unic mijloc de definire a problemei, desi multe persoane au pareri si preferinte fata de o situatie.

De multe ori, formularile diferite ale unei probleme concureaza pentru acceptarea publica. Daca ceva anume reprezinta sau nu o problema publica depinde de termenii în care a fost definita problema si de acceptarea definitiei propuse. În plus, termenii în care a fost definita si cauzele care au generat-o au determinat promovarea acelor solutii considerate adecvate.

1.3  Actori si institutii

Cine sunt cei implicati în procesul politicilor publice?

În functie de diversele teorii care explica politicile publice, încercând sa explice felul cum functioneaza o societate umana, exista mai multe împartiri ale acestor “actori”.

Astfel acestia pot sa fie indivizii, luati separat fiecare, sau grupuri: clase sociale, diverse grupuri sociale. Fiecare dintre acestia au propriile lor interese, iar felul cum interactioneaza, rezultatele eforturilor lor pentru realizarea acestor interese, sunt reglate de factori institutionali, de regulile care guverneaza procesul politic.

Nu întreaga societate este în egala masura implicata în procesul de decizie. Politicile publice sunt realizate de catresubsistemele politicilor, care sunt alcatuite din toti actorii care au legatura cu o anumita problema publica.

Termenul de actor include atât actorii din cadrul statului (ministere, comisii, agentii descentralizate, etc.), cât si pe cei din cadrul societatii (sindicate, ONG – uri, grupuri de presiune, etc.), implicati direct sau marginal în procesul politicilor publice. O abordare sustine ca cei care participa direct în procesul politicilor publice pot fi considerati ca membrii ai unei retele a politicii respective, în timp ce actorii implicati doar marginal pot fi considerati ca facând parte dintr-o mai larga comunitate a politicii publice respective. Subsistemele sunt forumuri în care acesti actori discuta problemele publice, negociaza si încearca sa ajunga la solutii cât mai bune pentru interesele lor.

Institutiile sunt regulile care ghideaza comportamentul actorilor aflati în urmarirea interesului propriu. În sens restrâns, pot fi definite ca structurile si organizarea statului, a societatii si a sistemului international. Putem sa dam câteva caracteristici formale de organizare: tipul de apartenenta al membrilor la institutia respectiva, regulile si procedurile de operare, dar si principiile, normele si valorile care definesc institutiile, ultimele fiind considerate caracteristici informale.

Dupa cum s-a putut vedea, actorii pot sa fie indivizi sau grupuri. În mare, datorita varietatii imense a acestora, îi putem grupa în cinci mari categorii de actori: oficialii alesi, oficialii numiti (functionarii publici), grupurile de interese, organizatiile de cercetare si mass media. Primele doua categorii se regasesc în structurile statului, în timp ce ultimele trei în cele ale societatii, împreuna formând elementele principale din care apar membrii unui subsistem specific de politica publica. Nu trebuie însa pierdut din vedere faptul ca aceste grupuri sunt doar aproximari: ele nu sunt omogene, indivizii care le compun sunt diferiti si pot avea interese diferite. Desi aceasta simplificare prin care privim un ansamblu de indivizi drept un actor unic poate usura efortul nostru de a întelege modul de desfasurare a procesului politic, ea ramâne o simplificare. Modelarea mai apropiata de realitate a acestui proces ne cere sa luam în considerare în analiza noastra interesele individuale.

Oficialii alesi

Oficialii alesi (politicienii) care participa la procesul politicilor publice pot sa fie împartiti în doua categorii mari: executivul si legislativul.

Executivul

Executivul, cabinetul sau guvernul la nivel national, este unul din jucatorii cheie din subsistemele politicilor publice. Rolul sau central deriva din autoritatea sa, conferita de constitutie, de a administra tara. Desi exista si alti actori care sunt implicati în proces, autoritatea de a face si de a implementa politici este a executivului. În sistemele politice parlamentare (Marea Britanie, Germania, Japonia), atâta vreme cât guvernul se sprijina pe o majoritate parlamentara este de putine ori controlat. În cadrul sistemelor prezidentiale (Statele Unite) desi executivul trebuie de multe ori sa convinga adunarile legislative pentru ca acestea sa-i aprobe masurile, exista întotdeauna o zona mare de actiune pe care legislativul nu o poate controla.

Alaturi de prerogativa constitutionala, executivul poseda o suma de alte resurse care îi întaresc pozitia: controlul asupra informatiilor, controlul resurselor fiscale, acces preferential în mass media, un aparat birocratic la dispozitia sa. Prin aceste resurse poate sa îsi manifeste controlul sau influenta asupra unor actori din cadrul societatii, cum sunt grupurile de presiune sau sindicatele. În multe tari, executivul poate controla prioritatile legislative si adoptarea legilor.

 Legislativul

În sistemele parlamentare sarcina data de electorat legislativului este de a supraveghea actiunile executivului, sarcina care îi permite sa influenteze politicile respective. Tot cu ajutorul legislativului se pot introduce o serie de probleme publice în agenda guvernului. Un instrument eficient de control este aprobarea bugetului, desi daca executivul se bucura de sprijinul majoritatii parlamentare, acest instrument poate fi inoperabil.

Separatia executiv/legislativ nu se regaseste doar la nivelul administratiei centrale, ci si în administratia locala. Desi diferenta de resurse politice nu este poate tot atât de marcanta, si aici executivul este actorul principal.

Functionarii publici

Oficialii numiti au ca sarcina sprijinirea executivului în îndeplinirea sarcinilor sale, însa, în realitate, ei pot sa joace un rol cheie în procesul politic. Multe din functiile de luare a deciziilor si de implementare au fost preluate de acesti functionari de la executiv.

Grupurile de interese

Un rol important în procesul politicilor publice este jucat de catre grupurile de presiune. Una dintre cele mai importante resurse ale acestora este cunoasterea, sau mai precis, acele informatii care s-ar putea sa fie mai putin sau deloc la îndemâna altor actori. De cele mai multe ori, membrii unui asemenea grup cunosc în detaliu ce se întâmpla în domeniul lor de interes. si pentru ca procesul politicilor publice este unul care ruleaza si proceseaza foarte multa informatie, este de asteptat ca cei care detin aceasta informatie sa joace un rol important.

Alte resurse detinute de grupurile de interes sau de presiune sunt de tip politic si organizational. De multe ori, aceste grupuri contribuie financiar în campaniile partidelor sau candidatilor care ajung la putere.

În functie de resursele lor organizationale, impactul asupra formularii si implementarii politicilor publice variaza considerabil. Prima diferenta este introdusa de numarul membrilor- cu cât numarul membrilor este mai mare, cu atât ne asteptam ca organizatia sa aiba o influenta mai mare asupra deciziilor administratiei. Pe de alta parte, grupurile care au interese similare se pot asocia, putând avea mai multa putere decât daca ar actiona individual. În al treilea rând, grupurile care dispun de resurse financiare mai bogate îsi permit sa angajeze profesionisti si sa contribuie în campaniile partidelor. De cele mai multe ori, diferentele dintre resursele financiare au o importanta deosebita.

Organizatiile de cercetare

O alta categorie importanta de actori din cadrul societatii sunt organizatiile de cercetare care pot fi localizate în cadrul universitatilor sau a think tank – urilor.

Un “think tank” poate fi definit ca o organizatie independenta angajata în cercetare multi-disciplinara cu scopul de a influenta politicile publice. Cercetarile lor ofera, de obicei, solutii practice la multe din problemele publice sau cauta argumente, dovezi pentru sprijinul unor pozitii. Faptul ca cercetarile lor au o finalitate practica si practicarea partizanatului imediat deosebesc fundamental aceste organizatii de centrele de cercetare din cadrul universitatilor.

Mass media

Rolul presei în cadrul politicilor publice este unul controversat, opiniile variind de la a-i acorda un rol esential pâna la unul marginal. Ceea ce este sigur însa este ca presa constituie legatura primordiala dintre stat si societate, pozitie care îi permite influentarea agendei administratiei si a opiniei publice.

Rolul presei în cadrul politicilor publice rezida în faptul ca, semnalând probleme, aceasta combina rolul reporterului (pasiv, care relateaza si descrie o problema) cu cel al unui analist (activ, care analizeaza si ofera solutii pentru o problema). Tot de aici rezulta o alta caracterisitica: semnalarea si introducerea anumitor probleme publice în cadrul agendei administratiei.

1.4. Tipologia politicilor publice

Toate nivelurile de guvernare – central si local – se implica din ce în ce mai activ în promovarea de politici publice. În fiecare an, adevarate volume de legi si ordonante sunt adoptate de organismele legislative federale, statale si locale, ele fiind dublate de o cantitate semnificativa de regulamente emise de agentiile administrative în baza mandatelor legislative. Politicile publice s-au dezvoltat atât în ariile traditionale de interventie guvernamentala – cum ar fi politica externa, transporturile, educatia, protectia sociala, respectul legii, reglementarea relatiilor comerciale si de munca, relatiile internationale – cât si în domenii precum stabilitatea economica, protectia mediului înconjurator, egalitatea de sanse, îngrijirea medicala, energia nucleara si protectia consumatorilor, pâna acum 20-30 de ani putin reglementate.

Sectiunea de fata sintetizeaza o serie de tipologii dezvoltate de-a lungul anilor de catre analistii politici si alti academici, în detrimentul schemelor de clasificare traditionale (cum ar fi de exemplu, clasificarea dupa domeniul de activitate, institutii ori cronologica). Demersul urmator ofera cititorului o imagine asupra scopului, diversitatii si obiectivelor variate ale politicilor publice.

POLITICI PUBLICE PROCEDURALE sI SUBSTANTIVE

Politicile publice substantive încorporeaza ceea ce Guvernul urmareste sa faca în domenii precum constructia de autostrazi, plata beneficiilor sociale, interzicerea vânzarii en-gross a alcoolului etc. Politicile de tip substantiv confera în mod direct beneficiarilor avantaje si dezavantaje, beneficii si costuri. Politicile procedurale fac referire, în schimb, la actorii si modalitatile prin care un obiectiv/scop/lucru este realizat. Definite astfel, în categoria politicilor de tip procedural se includ legile de constituire si functionare a agentiilor  administrative, legile prin care sunt definite atributiile si jurisdictia diferitelor agentii, procedurile instituite pentru derularea propriilor programe, precum si controlul operatiilor exercitate de ele.

Politicile de tip procedural pot avea însa consecinte substantiale – modul în care un obiectiv/scop/actiune este realizat si institutia abilitata în acest scop determina în ultima instanta rezultatul final. Frecvent, aspectele procedurale sunt utilizate pentru a întârzia sau amâna adoptarea unor politici publice substantiale. Actiunile unei agentii pot fi contestate invocându-se nerespectarea procedurilor legale, când în realitate opozitia este îndreptata împotriva actiunii ca atare.

POLITICI PUBLICE DISTRIBUTIVE, REGULATORII, AUTO-REGULATORII sI REDISTRIBUTIVE

Impactul politicilor publice si relatiile dintre cei implicati în formularea de politici publice determina aceasta clasificare.

Politicile distributive implica alocarea de resurse si servicii catre diferite segmente ale populatiei – persoane, grupuri, corporatii si comunitati. Unele politici de tip distributiv acorda beneficii doar unui numar restrâns de beneficiari. Alte politici se adreseaza unui numar mare de persoane cum este cazul programelor de subsidii agricole, programelor educationale gratuite etc.

Politicile de tip distributiv implica de regula utilizarea fondurilor publice în favoarea grupurilor, comunitatilor si ramurilor industriale. Potentialii beneficiari nu concureaza în mod direct, dupa cum beneficiile atribuite nu constituie costuri directe pentru un grup anume.

Politica privind conservarea habitatului porturilor si râurilor este data drept exemplu clasic de politica distributiva, vazuta însa de unii analisti  sub forma unor “decizii individualizate si care doar prin acumulare pot fi calificate drept politica publica” (Theodore J. Lowi)[4].

Politicile regulatorii restrictioneaza ori limiteaza comportamentul indivizilor sau grupurilor, reducând astfel libertatea de actiune a subiectilor (de exemplu, bancheri, comercianti, etc.).  În acest sens, ele difera de politicile distributive care tind sa mareasca libertatea de actiune a grupurilor sau persoanelor beneficiare.

Formarea politicilor regulatorii este rezultatul conflictului dintre doua grupuri sau coalitii de grupuri, una din parti urmarind sa instituie o forma de control asupra celeilalte care va rezista, argumentând fie ca orice forma de control nu este necesara, fie ca instrumentele de control nu sunt adecvate. Politicile regulatorii delimiteaza clar câstigatorii de perdanti, desi cei care câstiga obtin mai putin decât si-au dorit initial.

Politicile regulatorii variaza si în continut. Pe de-o parte, unele stabilesc reguli generale de comportament, cum este cazul legislatiei comerciale în care sunt definite atât actiunile legale, cât si cele ilegale. Pe de alta parte, alte politici regulatorii insista pe detalii, de exemplu legile privind utilitatile publice reglementeaza expres standardele de furnizare, conditiile de autorizare, aspecte financiare, tarifele ce pot fi practicate.

Politicile regulatorii variaza în continut chiar în cadrul aceleiasi politici, politica privind protectia consumatorilor fiind relevanta în acest sens. Unele legi controleaza accesul produselor pe piata, interzicând comercializarea acelor produse care nu respecta standardele în domeniu. Alte legi confera consumatorului dreptul de a fi informat asupra produselor comercializate.

Unele politici regulatorii, cum sunt politicile privind audiovizualul, sunt implementate în baza unor decizii care confera drepturi unor actori, în timp ce altor actori li se neaga aceleasi drepturi.

Politicile auto-regulatorii sunt asemanatoare cu politicile regulatorii în sensul ca si ele restrictioneaza sau controleaza un grup ori aspecte particulare. Spre deosebire de politicile regulatorii, politicile auto-regulatorii sunt promovate direct de grupurile de beneficiari, ca modalitate de protectie a intereselor membrilor lor.

Ca regula, un grup profesional sau ocupational[5] militeaza pentru adoptarea regulilor de autorizare de catre legislativ. Rezultatul se traduce prin adoptarea legii/legilor care reglementeaza exercitarea unei profesii ori ocupatii si conditiile în care se poate profesa.

 acestor legi este încredintata unui comitet format din membri ai grupului de beneficiari. În timp, accesul la o profesie autorizata poate fi înasprit, iar tarifele percepute pentru serviciile sale specializate marite.

Politicile redistributive implica transferul de avere, venit, proprietate sau drepturi între grupuri ori segmente ale populatiei ca urmare a actiunii concertate a guvernului. ” Scopul acestei politici nu este utilizarea proprietatii, ci proprietatea în sine, nu egalitatea tratamentului, ci egalitatea posesiei”.

Schema uzuala în politicile redistributive implica transferul de resurse de la cei ce au la cei ce nu au, însa acest flux poate fi inversat. Politicile redistributive sunt greu de adoptat deoarece implica realocarea de resurse financiare, de drepturi si de putere. Cei ce detin atât puterea financiara, cât si pe cea politica dispun de suficiente mijloace pentru a limita acest tip de politici publice.

POLITICI PUBLICE SIMBOLICE sI MATERIALISTE

În functie de beneficiile acordate, politicile publice se clasifica în politici materiale si simbolice. Politicile de tip materialist fie ofera beneficiarilor resurse tangibile ori puteri substantiale, fie dezavantajeaza net pe cei afectati negativ. Politicile simbolice nu au nici un impact în termeni materiali, neconferind nici avantaje,  nici dezavantaje. Mai degraba, ele apeleaza la valori pretuite de oameni cum ar fi pacea, patriotismul si justitia sociala.

Câteodata politici publice cu o puternica conotatie simbolica pot avea importante consecinte practice.

Majoritatea politicilor nu sunt în totalitate simbolice ori materialiste. Aceste doua categorii – simbolice si materialiste – pot reprezenta doua extreme ale unei scale la care se raporteaza diferitele politici.

Politicile publice ostentativ materialiste pot fi transformate în politici publice simbolice în urma actiunii administrative sau incapacitatii legislativului de a finanta politica publica în cauza. Pe de alta parte, politicile publice pot transforma caracterul initial simbolic în unul materialist.

POLITICI PUBLICE CARE AU CA OBIECT BUNURI PUBLICE SAU BUNURI PARTICULARE

Politicile publice implica si furnizarea de “bunuri” publice/colective (indivizibile) sau “bunuri” private (divizibile). Bunurile publice sunt de asemenea natura încât furnizarea lor catre o singura persoana determina automat furnizarea catre toti. Un exemplu clasic de bun public îl constituie apararea nationala: nu poate fi furnizata doar unor cetateni în timp ce altii sunt exclusi. Apararea nationala ca bun public trebuie furnizata de catre guvern si finantata prin taxe în conditiile în care nici o persoana rationala nu va contribui voluntar la finantarea ei, preferând sa lase pe altii sa acopere costurile[6]. Aerul curat, siguranta publica, controlul circulatiei sunt alte exemple de “bunuri” publice.

“Bunurile” private pot fi divizate si achizitionate sau utilizate contra cost de fiecare utilizator ori beneficiar si sunt disponibile pe piata. Multe bunuri “sociale” furnizate de guvern (de exemplu, colectarea resturilor menajere, serviciile postale, serviciile medicale, muzeele, locuintele sociale si parcurile nationale) au caracteristicile unor “bunuri” publice. Daca asemenea “bunuri” care în teorie pot fi furnizate si de piata, sunt sau nu furnizate de guvern este rezultatul unei decizii politice influentate la rândul ei de traditie, acceptiunea privind functiile guvernului, dorinta beneficiarilor sau utilizatorilor de a transfera o parte din costuri catre altii.

Exista tendinta de a transforma din ce în ce mai multe “bunuri” private în “bunuri” publice sociale, desi s-a argumentat ca obiectul politicii publice nu poate fi reprezentat decât de bunurile publice. Multi considera sanatatea, somajul, poluarea mediului înconjurator, accidentele industriale drept probleme publice, nu individuale care afecteaza întreaga populatie si, de aici nevoia pentru/de bunuri publice finantate de întreaga societate.

1.5  Modele teoretice de analiza a politicilor publice

Studiul politicilor publice ne ofera o întelegere a cauzelor si consecintelor deciziilor de politica publica si îmbogateste astfel cunoasterea noastra asupra societatii. Studiile de politici publice ne ajuta sa întelegem mai bine legaturile dintre conditiile sociale si cele economice într-o societate data, raspunsul pe care sistemul politic îl aduce acestor conditii, efectele (daca exista) pe care activitatile guvernamentale le au asupra acestor conditii. Studiile de politici publice încorporeaza idei si metode din sociologie, economie, antropologie si psihologie, istorie, stiinte juridice si stinte politice.

O alta zona interesanta a studiului politicilor publice ne conduce catre analizele profesionale de politici publice realizate pentru a întelege cauzele si consecintele deciziilor de politica publica. Aceste analize au o dimensiune practica si normativa foarte puternica, reprezentând o aplicare concreta a stiintelor sociale la rezolvarea unor probleme sociale concrete. Cunoasterea factuala a realitatilor sociale reprezinta baza pentru diagnosticarea starii societatii. Orice societate îsi propune anumite scopuri, iar studiul politicilor publice poate ajuta la realizarea acestora prin formularea unor studii profesionale de tipul « daca.atunci », permitând monitorizarea mai buna între ceea ce ne-am propus si mijloacele utilizate pentru atingerea scopurilor.

Studiile de politici publice au si un rol foarte important în « alimentarea » discutiilor politice cu informatii structurate. Exercitarea acestui rol de catre comunitatea stiintifica conduce la dezvoltarea nivelului de informare a cetatenilor pe teme de interes public si aflate în dezbatere publica (sau vizând dezbaterea publica), îmbunatateste calitatea dezbaterii pe teme de politica publica prin structurarea pe baze factuale, analizate stiintific a unor optiuni de decizie politica, ridica nivelul (calitatea) dezbaterii politice în legatura cu « politicile corecte » care trebuie adoptate pentru a duce la îndeplinire « scopurile corecte » negociate si stabilite politic. Dupa cum spunea un Thomas Dye : « Cunoasterea e preferabila ignorantei chiar si în politica »[7]

Toate elementele mentionate mai sus nu trebuie sa ne conduca la ideea ca analistii de politici publice se substituie cumva factorilor de decizie politica. Rolul analistului de politica publica este acela de a asista (ajuta) la luarea unei decizii politice informate, rolul sau limitându-se la acela de analiza si consiliere. Analistul de politici publice explica cauzele si consecintele diverselor actiuni de politica guvernamentala si nu prescriu tipuri de decizie. A analiza actiunile factorilor de decizie guvernamentala si consecintele acestor actiuni asupra mediului social nu echivaleaza cu a prescrie ceea ce trebuie sa faca acesti factori de decizie.

Studiile de politici publice au din definitie o valoare practica. În primul rând, studiile de politici publice pot sa ofere descrieri ale actiunii guvernamentale în diverse zone de politica sectoriala (politica sociala, protectia mediului, sanatate, politica fiscala, aparare etc). Aceste studii ne ofera o baza factuala de informatie indispensabila pentru orice efort realist si coerent de gestiune a unei societati.

Nu mai putin, studiile de politica publica ne ajuta sa interogam cauzele, factorii determinanti în stucturarea politicilor publice. Putem întelege de ce o anumita politica publica are un anume profil si nu altul. Putem întelege de ce guvernele iau anumite decizii în contexte specifice. Putem sa ne interogam asupra efectelor pe care politici institutionale, procese si comportamente le au asupra politicilor publice. Altfel spus, putem sa studiem cauzele politicilor publice, politicile fiind considerate variabile dependente iar factorii politici, sociali, culturali reprezentând variabilele independente.

Studiile de politici publice ne ofera informatii si despre consecintele, impactul deciziilor de politica publica asupra societatii (sau comunitatii vizate). Aici avem de-a face cu o zona foarte specializata a studiilor de politica publica, aceea a evaluarii de politici publice. Putem vedea daca deciziile de politica publica au generat sau nu o schimbare în conditia initiala a grupului tinta, daca aceasta schimbare este cea intentionata sau nu. Putem analiza daca deciziile de politica publica au antrenat schimbari la nivelul institutiilor publice, celor politice sau procesului politic în general. Altfel spus, în momentul în care studiem consecintele sau impactul deciziilor de politica publica, politicile publice devin variabila independenta iar determinantii sociali, politici, economici sau culturali variabilele dependente.

Având în vedere complexitatea procesului de realizare a politicilor publice, care implica o multitudine de actori si puncte de vedere, o cantitate substantiala de informatii statistice, juridice, istorice etc, avem nevoie de modele analitice prin care sa simplificam acest proces facilitând astfel întelegerea realitatii sociale. Prezentam în continuare diverse modele de analiza a politicilor publice trecute prin filtrul a diverse « lentile teoretice ». Fiecare dintre ele ofera un cadru conceptual de întelegere si analiza a politicilor publice, un model de raportare la realitatea complexa a procesului de realizare a politicilor publice.

Un model este un mod simplificat de reprezentare a unor aspecte din lumea reala. Modelele pe care le utilizam în studierea politicilor publice sunt modele conceptuale. Aceste modele încearca sa :

– simplifice si sa clarifice gândirea noastra despre politica si politici publice;

– identifice aspecte importante ale problemelor puse de politicile publice;

– ne ajuta sa comunicam concentrându-ne pe aspectele esentiale ale vietii politice;

– directioneaza eforturile de întelegere a politicilor publice sugerând ceea ce este important si ceea ce nu este important;

– sugereaza explicatii pentru politicile publice si le prezice consecintele.

Selectia modelelor de analiza a politicilor publice

Fiecare dintre modelele de analiza a politicilor publice identifica un model conceptual care poate fi gasit în teoria politica, teoria economica sau în sociologie. Nici unul dintre ele nu a fost special conceput pentru a studia politicile publice, dar fiecare ofera un mod individual de a reflecta asupra politicilor publice si chiar sugereaza aspecte legate de cauzele si consecintele politicilor publice.

Aceste modele nu se afla în competitie, în sensul ca nu putem spune ca unul este mai bun decât altul. Fiecare ofera o alta perspectiva asupra vietii politice si fiecare ne ajuta sa întelegem diverse aspecte legate de politicile publice.

scritub.com

Leave a Comment

You must be logged in to post a comment.

error: Content is protected !!