Cultură şi Educaţie, File de Istorie — aprilie 27, 2013 at 18:10

CĂLĂRĂŞENII – CTITORI AI BISERICII MÂNĂSTIRI DERVENT?

by

CĂLĂRĂŞENII – CTITORI AI BISERICII MÂNĂSTIRI DERVENTDeşi se spune că începuturile schitului Dervent se pierd în negura vremii, aici, în zona de sud a Scythiei Minor (Dobrogea, de astăzi), fiind consemnată cea mai veche vatră monahală de pe teritoriul ţării noastre, dovezile scrise ale existenţei unui(unor) asemenea schit (schituri) sunt destul de târzii, totul bazându-se pe dovezile arheologice sau pe mărturiile ce s-au transmis din generaţie îm generaţie.

Dacă avem în vedere că în acest perimetru destul de mic, la mică distanţă spre Est, se află peştera unde a sălăşluit Apostolul Andrei, cel care alături de ucenicii săi au predicat Evanghelia în zonă, iar spre vest se află cetatea de la Păcuiul lui Soare (antica Vicina), unde a existat o mitropolie, care a dat primul mitropolit al Ţării Româneşti, pe Vlădica Iachint, nu poate exista nici o îndoială asupra existenţei de foarte timpuriu a schitului (schiturilor) de la Dervent.

Primele mărturii scrise despre existenţa unui schit la Dervent datează din primul sfert al veacului al XIX-lea şi ţin de înfiinţarea în spaţiul dintre Dunăre şi Mare a Episcopiei Constanţei, în anul 1923.

În chiar primul al an existenţei sale, „sesizată de numeroşi creştini, despre tămăduirile care aveau loc la sfânta Cruce de la Dervent”, Episcopia a hotărât înfiinţarea aici a unei mănăstiri”. Primul act oficial referitor la înfiinţarea unei mănăstiri aici – conform site-ului www.dervent.ro -, este ordinul 2052 din 24 februarie 1923 prin care P.S. Episcop Ilarie Teodorescu al Constanţei, „solicită monahiei Eufemia Alexandrescu de la mănăstirea „Dintr-un lemn” (Vâlcea) să înfiinţeze la Dervent o mănăstire de maici, căci locul devenise punct de pelerinaj”.

Considerăm că în această afirmaţie s-a strecurat o greşeală, deoarece Episcopia Constanţei a luat fiinţă la 24 februarie 1923, iar Ilarie Teodorescu a fost ales episcop la 16/29 martie 1923 şi a fost instalat în scaunul episcopal la 21 mai/3 iunie 1923, deci nu putea să dea un ordin înainte de a fi numit episcop. Mai sigur este că ordinul a fost dat la 23 februarie 1924, an în care s-a şi construit „un mic aşezământ, urmând ca prin grija maicii stabilită aici, care obţinuse aprobarea forului superior şi îşi pusese toată averea la dispoziţie, să se ridice o mănăstire”. Ghinionul a făcut ca micul aşezământ să fie distrus chiar în acelaşi an, de un incendiu, dar a fost refăcut în anul următor cu sprijinul Olimpiei Andreevici (în unele documente şi publicaţii Adrievici), soţia maiorului Andreevici, proprietarul moşiei Coslugea din judeţul Constanţa.

Dintr-un scurt istoric al comunei Dichiseni, întocmit în anul 1933, aflăm că „La A<pus> de Coslogeni este o cruce mare, într-o bisericuţă numită „Crucea de leac” şi că „Tot la A<pus> de Coslogeni este o şosea pe baltă între Borcea şi Dunăre, care duce la cetatea „Dervent”, de origine romană”. Probabil că, învăţătorul şi director al şcolii în acelaşi timp, se referea la schitul de la dervent sau poate, la cetatea de la Păcuiul lui Soare.

Eforturile episcopului Ilarie, plecat la Domnul la scurtă vreme după instalarea în scaunul episcopal, au fost continuate de noul episcop Gherontie, instalat la 14 martie 1926, cel care a susţinut că la Călăraşi se simte mai bine decât oriunde altundeva în cuprinsul Eparhiei pe care o conducea. Acesta a săvârşit la Dervent slujba de Izvorul Tămăduirii din anul 1928, împreună cu un sobor de preoţi şi diaconi, în prezenţa unui mare număr de creştini.

După acest moment, episcopul Gherontie informează pe creştinii din Eparhie şi nu numai, prin numărul din august 1930 al revistei Tomis –revista eparhiei – că „Datorită D-lui maior Andrievici şi distinsei sale soţii, proprietarii moşiei Coslugea, aproape de Dervent, s-a ridicat o căsuţă, care cuprinde o cruce. Noi, am trimis un preot călugăr, care stă la dispoziţia credincioşilor. Lume din toate părţile (Bucovina chiar) vine la Cruce şi în puterea rugăciunei şi a credinţei se tămăduieşte de boale şi supărări după trei patru nopţi de veghe lângă cruci; ba, ce este şi mai minunat, chiar vitele bolnave, legate de crucea de afară, pleacă după trei-patru zile (acesta este termenul) sănătoase.

Intenţionăm ca, aici, să clădim o sală mare peste o cruce care să amintească pridvorul lui “Solomon din Evanghelie”, o capelă şi un dispensar, pentru ca bolnavii să primească şi îngrijire trupească, pe lângă cea sufletească, plus un atelier de ţesătorii şi covoare.

Mănăstirea va fi tot de maici”.

Pentru obţinerea terenului necesar construirii bisericii care să adăpostească crucile făcătoare de minuni, episcopul Gherontie a făcut numeroase intervenţii pe lângă forurile competente. Urmare demersurilor sale, în anul 1931, Paraschiva Gheorghiu din Ostrov, a cumpărat pe numele Episcopiei pământul din jurul crucilor – circa 12.000 mp –  şi a donat materialul lemnos, fierăria şi tabla cu care s-a ridicat o casă de locuit, pentru adăpostul celor care veneau aici, în pelerinaj. De asemenea, soţii Andreevici, au donat un teren arabil de 2 hectare. Cu timpul numărul încăperilor de locuit s-a mărit, ridicându-se şi adăposturi pentru vite.

În luna martie 1934, un incendiu izbucnit din cauza neglijenţei unui călugăr, s-a soldat cu distrugerea paraclisului, carbonizarea cârjelor şi a altor obiecte lăsate drept mărtuire de bolnavii vindecaţi aici în chip miraculos. Acest lucru, l-a determinat pe episcopul Gherontie, care a constatat personal pagubele produse de incendiu care, „Deşi a ars tot ce era în săliţa cu Sfânta cruce, între care şi o mulţime de cârje lăsate de bolnavii care au plecat tămăduiţi, focul nu s-a atins de nici o icoană, sfeşnic sau candelă, …După Noi, aceasta este o minune, să grăbească ridicarea unei biserici, mai ales că afluenţa credincioşilor către acest loc de reculegere şi tămăduire era într-un permanent progres”, să-şi intensifice eforturile pentru ridicarea aici, a unei biserici.

Pentru ridicarea bisericii, episcopul Gherontie a constituit un Comitet de acţiune, aflat sub preşedinţia sa, care avea misiunea de a strânge fondurile necesare, alcătuit din: Olimpia Andreevici şi colonel E. Andreevici – senator de Durostor; Paraschiva Gheorghiu, care între timp se stabilise la schit; Econom Gheorghe N. Ionescu, din Călăraşi – Revizor Eparhial; Dr. Taşcu Pucerea, prefect al judeţului Durostor; Eugen Cialîc, consilier eparhial, însărciant cu casieria; preotul Vasile Slivneanu – protopopul de Silistra; preotul Vasile V. Stănescu paroh al parohiei Ostrov din protopopiatul Silistra (Cadrilater) şi ieromonahul Natanail Iliescu, superiorul schitului Dervent, ca supraveghetor.

Despre acest moment, ziarul „Pământul” din 25 septembrie 1935, scria: „Un Comitet de iniţiativă, prezidat de P.S.S. Episcopul Gherontie şi din care, între alţii, fac parte d-nii Taşcu Pucerea, Pr. Slivneanu, Pr. Stănescu – Ostrov şi Eugen Cialîc, se străduiesc ca în cel mai scurt timp să ridice lăcaş de închinăciune pe locul Crucii făcătoare de minuni de la Dervent.

D-l inginer Săndulescu a realizat admirabile planuri după care se va înălţa acolo zidurile unei adevărate catedrale, lângă care se va ataşa o bolniţă.

Toţi bunii creştini care doresc să ajute cu obolul lor la ridicarea acestui sfânt lăcaş, pot adresa donaţiunile d-lui Eugen Cialîc, avocat, Călăraşi”.

Inginerul Săndulescu, cel care a întocmit planul şi devizul de construcţie a bisericii (suma necesară era estimată la 450.000 lei), era fostul şef al Serviciului Tehnic al Primăriei Călăraşi, pensionar acum, şi bun prieten al lui Eugen Cialîc, care-l considera „Un pensionar încă tânăr şi plin de sevă…,cu o pregătire şi o bunăvoinţă faţă de tot ce poate însemna interes general, pe care eu l-am cunoscut şi apreciat din plin atunci când împrejurările ne-au apropiat în gândul de a face ceva pentru acest oraş”.

Acelaşi ziar, informa că „Mănăstirii de la Dervent, care se va ridica pe locul de închinăciune cunoscut pe malul Dunării de veacuri şi unde credinţa a realizat atâtea minuni, i se va pune piatra de temelie irevocabil la 5 iulie a.c.

P.S.S. Episcopul Gherontie, d-nii Taşcu Pucerea şi Eugen Cialîc, vor lua în cursul acestei săptămâni ultimele măsuri ca sărbătoarea  ce se organizează acolo să fie impunătoare”.

Întradevăr, la 5 iulie 1936, s-a pus piatra de temelie a viitoarei biserici a mănăstirii Dervent, în prezenţa membrilor comitetului de acţiune, a autorităţilor din Silistra, Ostrov şi Călăraşi, a inginerului Săndulescu, a clerului  şi a unei mari mulţimi de credincioşi. Iată cum descrie momentul revista „Valuri Dunărene” din Silistra: „Duminică 5 iulie a avut loc la Dervent punerea pietrei fundamentale a mănăstirii ce se va construi pe locul unde se găsesc Crucile Sfinte. Slujba religoasă a fost săvârşită de un sobor de preoţi în frunte cu P.S. Episcop Gherontie. Răspunsurile, foarte reuşite, au fost date de corul Catedralei din Silistra. După terminarea ceremoniei Pr. Stelian Popescu a făcut istoricul schitului Dervent şi a pomenit câteva din minunile săvârşite aici. După aceea, prea Sfinţitul Episcop a arătat poporului însemnătatea Derventului şi a încheiat rugându-se pentru sănătatea M.S. Regelui, Curţii Regale şi poporului întreg. La ceremonie a asitat o populaţie numeroasă venită din toată Dobrogea”.

La  8 noiembrie 1936, ziarul „Pământul”  îi informa pe călărăşeni că „Episcopul de Constanţa, IPSS Gherontie, a trecut prin oraşul nostru atât la ducerea cât şi la întoarcerea din Cadrilater, unde a târnosit o biserică, a inspectat mai multe lăcaşuri de rugăciuni şi a mers – însoţit de membrii Comitetului de Construcţie şi ing. Săndulescu – la Crucea făcătoare de minuni de la Dervent, unde se ridică biserică mândră şi masivă”.

Ridicarea bisericii nu a fost un lucru uşor. Dacă în Călăraşi şi Ialomiţa de strângerea fondurilor se ocupa casierul comitetului de acţiune, Eugen Cialîc, în Dobrogea episcopul Gherontie a trimis pe călugărul Elefterie Mihail pentru strângerea de fonduri, prin judeţ. Că acesta şi-a făcut cu prisosinţă datoria rezultă şi din raportul ieromonahului Natanail Iliescu către Episcopie, din 31 martie 1937, în care scria că ar dori să aibă „o mie de călugări ca părintele Elefterie şi ca cele 2 surori maici din comuna Independenţa – Ialomiţa”.

În paralel cu biserica se ridica şi chiliile monahilor, precum şi camerele pentru găzduirea bolnavilor.

Deşi se dorea terminarea acesteia cât mai de timpuriu, acest lucru nu a fost posibil decât în anul 1942, sfinţirea de către P.S.S. Gherontie având loc la 13 septembrie acelaşi an.

Între ctitorii bisericii sunt consideraţi părintele Elefterie Mihail, organizatorul vieţii monahale de aici, fost stareţ al mănăstirii, Paraschiva Gheorghiu şi familia Andreevici.

Fără a cunoaşte conţinutul listelor de subscripţie lansate de Eugen Cialîc (dată fiind personalitatea acestuia, nu avem nici o îndoială că locuitorii oraşului nostru, dar şi ai judeţului Ialomiţa de atunci, şi-au adus obolul lor la ridicarea sfântului lăcaş şi a anexelor mănăstiri -, dar având în vedere faptul că planul şi devizul au fost întocmite de un călărăşean, precum şi osteneala lui Eugen Cialîc (de trei ori primar al Călăraşilor, aşa cum un alt primar, Nicolae Dragu, după Decembrie 1989, va osteni la ridicarea pe terioritul judeţului nostru a mănăstirilor de la Radu Negru, Coslogeni şi Libertatea) şi a călărăşenilor pentru ridicarea sfântului lăcaş şi a anexelor mănăstirii, am pus întrebarea din titlu, lăsându-i pe cititorii ziarului să răspundă dacă călărăşenii pot fi consideraţi sau nu printre ctitorii mănăstirii Dervent. Răspunsul nostru este, însă,  categoric DA.

Prof. Nicolae ŢIRIPAN
Arhivele Naţionale Călăraşi

Leave a Comment

You must be logged in to post a comment.

You cannot copy content of this page