You cannot copy content of this page
Proză şi poezie — ianuarie 15, 2019 at 17:56

Cafea de duminică aromată cu amintiri dragi, la CLASS

by

A trecut mult timp de când nu am ieșit duminică dimineața la cafea în oraș , adică ani…

Ianuarie și ”treisprezece”… ce poate să promită?

M-am simțit confortabil de cum am pășit în cafenea! Era aproape plină, cu domni. Noi, două femei trecute de  ”patruzeci”(în medie )‚ trecute prin viață…

Locul și starea de bine m-au trimis cu peste cincizeci de ani în urmă, în copilărie, când aici, în părculețul de la Intim, așteptam rata care ne ducea acasă după plimbările de cumpărături  pe care le făceam cu mama la Călărași.

În clădirea restaurantului Intim, cândva, era autogară. În părculeț, vedeam de fiecare dată bărbați distinși, cu șiraguri de mărgele printre degete, pe care le tot roteau, în timp ce stăteau la sfat, pe băncuțe. Mă uitam cu ochii copilului, curioși, neînțelegând ce fac cu ”jucăriile” acelea și de ce sunt așa de serioși! Căci erau foarte serioși, și numai eu alergam pe lângă ei, mâncând înghețata pe băț care se vindea doar acolo și costa 25 de bani! Aș dori să vă redau în cuvinte ce înghețată era aceea, dar nu pot!

Cafea de duminică la Class! Au trecut ani, dar privesc în jur și tot recunosc persoane, multe, cu ghiocei în păr, mai rotunjoare, cu relaxarea specifică vârstei și degajarea pe care doar omul așezat, la locul lui o simte și se vede…

La prima masă, lângă intrare, așa cum văd de la masa mea, persoane cunoscute, doar am crescut aici, eu îi știu, și mă bucur să îi văd… ei, nu știu cine îi privește…

Beau cafea, dar gândul inimii fuge spre imaginile copilăriei… În lăptăria din satul Dorobanțu, unde lucra atunci Gheorghe Geacă, Moș Gheorghe sau Nea Geacă… iar eu eram, fata lui Costică!

Mă uit din nou la cei de la prima masă și știu că ei se simt bine aici, sunt acasă… aici au stat străbunicii lor, bunicii și unchii lor, sunt locurile lor… iar Moș Geacă, poate fi bunicul sau unchiul vreunuia, așa cum a fost prietenul meu din copilărie!

Făcea naveta de la Călărași la Dorobanțu și închega laptele colectat din satele vecine, adus cu cisternele, iar brânză o dădea la ”Alimentara” din sat, unde lucra tata.

Casa noastră era lângă lăptărie, iar Moș Gheorghe venea pe la magazin, unde eu mă jucăm toată ziua lângă părinții mei. Cred că nu era moș datorită vârstă sale de atunci, dar așa se autointitula când mă vedea…

– Vino la Moș Gheorghe și zi ce vrei să-ți dau?

– Las-o, Moș Gheorghe, nu îi da nimic că nu vrea să mănânce mâncare, ne rugăm de ea și ea doar ciocolată mănâncă!

– Să vii să-ți dau brânză, să vezi ce mare te faci!

… Și îmi dădea din raft cea mai mare ciocolată, cerând să o plătească imediat.

Apoi începeau discuțiile, cântăritul putinilor cu brânză, întocmirea avizelor, cinstea și discuțiile celor doi, tata și Moș Gheorghe, cinste lungă și nesfârșite povestiri… Stăteam cu ei și niciodată nu întrebam când mergem acasă, magazinul era închis, dar noi rămâneam înăuntru până venea mașina lui Moș Gheorghe.

Mă duceam în lăptărie zilnic, eram fascinată de cazanele mari din aluminiu în care se dădea cheag laptelui, și unde mai apoi cașul era pus la scurs…

– Nu te apropia de cazan! Să nu aluneci și să cazi în el să te îneci!

– Ce vrei? De ce ai venit? mă întreba… iar eu, ce să răspund?

Mă duceam acolo, la el, pentru că era blând ca laptele, mirosea ca laptele… mergea ușor, încălțat cu cizme albe de cauciuc și precum un vrăjitor transforma laptele, mai întâi în cubulețe mici de caș, apoi în brânza pe care o săra și o așeza frumos, geometric, în putinici de lemn căptușite cu saci de plastic, peste care turna saramura numai de el făcută! Saramura se scurgea și apoi putinicile se cântăreau în alimentară.

Eu, lângă ei… lângă tata și Moș Gheorghe Geacă, vrăjitorul laptelui, mustăcios, cu burtica rotofeie, vorba răgușită și râsul măsurat.

Moșul meu drag îmi dădea uneori bani, mă  răsfăța când nu voiam brânză sau nu mai avea caș… ”Am dat cu sare la tot, de ce n-ai venit mai devreme? Azi a fost lapte puțin!”… Nu înțelegeam atunci cum poate ceva să fie ”puțin” când eu aveam mult, din toate! Și, îmi dădea o bancnotă de trei lei, verde, să nu plec cu mâna goală de la el! Am strâns într-o zi atât de tare hârtia, pentru că era de la el, încât, ajunsă acasă , căușul palmei era gol…

Uneori, aveam poftă de lapte dulce și cu o sticlă curată în mână, păzeam momentul când venea cisterna cu lapte… Moșul meu se urca pe o scăriță la gura cisternei și lua o probă! Analiza, mirosea eprubeta, gusta, adaugă ceva substanțe și de sus, de pe cisternă zicea:

– Nu e bun, nu-ți dau, du-te acasă, mâine dimineță!

O tristețe mare mă copleșea și cu sticla goală mă întorceam acasă supărată pe moșul meu, căci nu înțelegeam de ce uneori laptele nu era bun!

Într-un an, într-o zi, lăptăria s-a închis… vacile erau tot mai puține, laptele asemenea… Știam din vorbele lor că se va închide, dar n-am crezut până când lacătul nu a fost pus pe ușa!

Miroseam pe la ușă, treptele lăptăriei încă străluceau de curățenia cu care Gheorghe Geacă sfințise locul acela. Treptat, am încetat să mai privesc într-acolo…

Când a plecat și-a luat la revedere, ne-a invitat să-i vizităm familia la Călărași, iar tatei i-a zis apăsat:

– Costică, ia-i fetii aur, ai bani, ia-i casă la oraș și aur, că mâine, poimâine e fată mare! Ai grijă de fată, Costică!

Azi, am băut cafea la Class… și mi-a fost bine văzând la prima masă nepoții moșului Gheorghe, aromânul din copilăria mea!

Elena Florea

Leave a Comment

You must be logged in to post a comment.