Dezvoltare personală, Lifestyle — septembrie 4, 2014 at 12:27

Arta de a fi fericit

by

Această expresie este un eufemism – „a trăi fericit” poate semnifica doar a trăi cât mai puţin nefericit cu putinţă sau, pe scurt, a trăi în mod suportabil. Putem afirma fără dificultate că fundamentul veritabilei înţelepciuni trăite din propoziţia lui Aristotel rezidă în aceea că, trebuie, fără să ne preocupăm deloc de lumea plăcerilor şi a divertismentelor vieții, să avem grijă în mod exclusiv să scăpăm pe cât posibil de nenumăratele rele ale acesteia. Dacă nu, ar trebui ca vorbele lui Voltaire: fericirea nu e decât un vis, iar durerea este reală să fie la fel de false pe cât de adevărate sunt în realitate. Multe nenorociri vin de fapt din ignoranţa în aceste probleme, ignoranţă favorizată de optimism.

copii miriUn om care rămâne senin în ciuda tuturor accidentelor vieţii arată pur şi simplu că ştie cât de teribile şi de o infinită diversitate sunt nenorocirile posibile în viaţă, şi în consecinţă consideră nenorocirea actuală o mică parte din ceea ce s-ar putea întâmpla; şi invers, cel ce e conştient de acest ultim punct şi meditează asupra lui va rămâne în mod constant senin.

„Suntem cu toţii născuţi în Arcadia”, altfel spus intrăm în viaţă plini de dorinţe de fericire şi plăcere şi nutrim speranţa nebunească de a le împlini până când destinul ne loveşte fără milă şi ne arată că nimic nu e al nostru, ci totul e al lui: el are într-adevăr un drept nu doar asupra a ceea ce noi posedăm şi dobândim, ci şi asupra braţelor şi picioarelor noastre, asupra ochilor şi urechilor noastre, şi chiar asupra nasului din mijlocul feţei noastre. Vine atunci experienţa şi ea ne învaţă că fericirea şi plăcerea sunt pure himere pe care o iluzie ni le arată în depărtare; că, din contră, suferinţa, durerea sunt reale, că se fac cunoscute ele însele imediat fără să aibă nevoie de iluzii şi de aşteptare. Dacă învăţătura aceasta dă roade, încetam să căutăm fericirea şi plăcerea şi nu mai suntem preocupaţi decât să scăpăm, pe cât posibil, de durere şi de suferinţă. („Înţeleptul nu aspiră la plăcere, ci la absenţa suferinţei”, Aristotel, Etica nicomahică). Ne dăm seama că cel mai bun lucru pe care-l putem găsi pe pământ este un prezent fără suferinţă, pe care să-l putem îndura liniştiţi. Dacă un astfel de prezent ne este dat şi ştim să-l apreciem, ferindu-ne desigur să-l pervertim aspirând neîncetat la plăceri imaginare sau îngrijorându-ne pentru un viitor totdeauna nesigur, nu stă oare acesta în întregime în mâinile destinului, oricare ar fi eforturile noastre de a-l contracara?”

Cum orice fericire şi plăcere sunt de gen negativ, dar cum suferinţa e de gen pozitiv, viaţa nu ne e dată pentru a ne bucura de ea, ci pentru a fi cucerită, traversată; de aceea încearcă să o scoţi la capăt. Oricine îşi petrece viaţa fără suferinţe excesive fizice sau psihice a avut soarta cea mai fericită pe care o putea găsi, el şi nu acela care a avut parte de bucuriile şi plăcerile cele mai mari. Oricine vrea să măsoare fericirea unei vieţi după acestea din urmă are un criteriu cu totul fals, pentru că bucuriile sunt negative; că ele ne pot face fericiţi e o iluzie pe care o hrăneşte şi înteţeşte invidia, pentru că ele nu sunt resimţite pozitiv, spre deosebire de suferinţe; acestea sunt criteriul fericirii în viaţă, prin absenţa lor. Din ceea ce am spus se înţelege că trebuie să evităm să obţinem plăceri graţie suferinţelor, fie acestea doar virtuale, pentru că plătim astfel negativului şi himericului în loc de pozitiv şi real. Invers, e un câştig să sacrificăm plăcerile pentru a obţine astfel eliberarea de suferinţe, şi asta din acelaşi motiv. În ambele cazuri, este indiferent dacă suferinţele urmează sau preced plăcerile.

Ceea ce avem sau ceea ce reprezentăm contează mult mai puţin decât ceea ce suntem. „Cea mai mare fericire este personalitatea” (Goethe) În toate şi pentru toate nu ne bucurăm cu adevărat decât de noi înşine. Dacă Sinele nu valorează nimic, toate marile plăceri sunt asemenea unor vinuri delicioase în gura unui lepros. Marii duşmani ai fericirii omului sunt în număr de doi: durerea şi plictiseala. Or, natura a dotat personalitatea şi cu un remediu pentru a se proteja de aceste forţe ostile: contra durerii (care e mult mai adesea spirituală decât corporală) bună dispoziţie, iar contra plictiselii spiritul. Dar acestea două nu sunt înrudite; ba chiar, în gradele lor maxime, sunt probabil incompatibile. Geniul este compatibil cu melancolia: („Aristotel declară că toţi oamenii de geniu sunt melancolici”); iar temperamentele vesele nu au decât dispoziţii spirituale superficiale. În consecinţă, cu cât o natură este mai înarmată împotriva unuia din aceste rele, mai puţin este, de regulă, pregătită pentru celălalt. Nici o viaţă de om nu e scutită de durere şi de plictiseală; e deci o favoare specială a destinului ca un om să fie expus în principal răului împotriva căruia natura l-a înarmat mai bine, decât să fie trimise mari dureri acolo unde domneşte o mare veselie, şi multe distracţii acolo unde există mult spirit, iar nu invers. Căci spiritul ne face să resimţim dublu şi cu încetinitorul durerea, iar pentru un temperament vesel lipsit de spirit singurătatea şi timpul liber lipsite de orice ocupaţie sunt cu totul insuportabile.

Extras din Arta de a fi fericit, Arthur Schopenhauer

Leave a Comment

You must be logged in to post a comment.

You cannot copy content of this page