Editoriale, Interviuri — November 16, 2017 at 19:34

Tinerii au nevoie de încurajare și recunoaștere maximă: O ÎNTÂMPLARE CU ALEX. ȘTEFĂNESCU

by

PORTET-ROBOT AL CRITICULUI  TÂNĂR

Mi-aduc aminte foarte bine o întâmplare relatată de Alex. Ștefănescu ( a făcut-o și în cadrul unui interviu pe care l-am realizat cu el, acum câțiva ani în urmă, pentru o revistă de prestigiu).

 Ea îl caracterizează foarte bine și, mai mult, este ilustrativă despre modul în care vede în acțiune eroul/scriitorul/geniul tânăr.

Dar, în același timp, ilustrează la fel de bine și naivitatea funciară a lui Alex., care a avut, mereu, disponibilitatea de a acorda, din start, credit APROAPE nelimitat, oricărui scriitor tânăr pe care îl consideră valoros. Și oare nu așa ar trebui să fie PORTRETUL-ROBOT AL CRITICULUI LITERAR?

alex stefanescuScriitorul/artistul tânăr are nevoie de încurajare și recunoaștere cât cuprinde.

Din astea, efectiv, se nutrește.

Din ele își trage seva.

Știu asta pentru simplul motiv că tocmai eu (adică, mai exact: și eu) am beneficiat, pe deplin, de recunoașterea și încurajarea lui Alex. Ștefănescu.

“ DIN CAUZA SENTIMENTALISMULUI MEU FALIMENTAR “

L-am întrebat, atunci, o întrebare care ar fi părut incomodă, chiar intimă cumva, pentru mulți alți oameni:

Ce greșeli mari, din acelea flagrante, ai făcut în viață?

El mi-a răspuns: 

„Cea mai mare eroare este aceea că toată viața m-am ocupat mai mult de alții decât de mine. Inclusiv în spațiul creației literare.

Și asta din cauza sentimentalismului meu falimentar.

Acum câteva decenii, când mă aflam în biroul unui director de editură, secretara l-a anunțat că venise − pentru o întrevedere stabilită cu câteva zile înainte prin telefon – un tânăr din Baia Mare. Directorul a vrut să amâne discuția cu el, însă eu l-am rugat să-l primească, fără să țină seama de prezența mea.

Tânărul a intrat, timid, dar iradiind entuziasm și încredere, și i-a spus directorului cu o emfază involuntară: „Am terminat de scris un roman. Are aproape cinci sute de pagini!” Și, scoțând dintr-o servietă dactilograma romanului, a depus-o ca pe un trofeu pe biroul directorului.

Acesta, deloc impresionat, a reacționat ca un om care primește o veste proastă: „Aoleu! Câte pagini ai spus că are?! Poftim, exact asta ne lipsea acum!”

Ar trebui să am talent de prozator ca să descriu expresia − de dezamăgire, de umilință și de prăbușire interioară − apărută pe figura tânărului.

El venise ca un erou, să anunțe că a învins, dar vestea lui era primită fără bucurie, victoria pentru care făcuse atâtea sacrificii fiind considerată chiar inoportună.

M-am hotărât atunci, în sinea mea, să nu provoc niciodată unui autor o asemenea suferință morală.

De altfel, în general, evit să-i descurajez pe oameni ori de câte ori sunt entuziasmați de ceva. Dacă se înșeală, am destul timp după aceea să le explic cum stau, în realitate, lucrurile.

Dar ce suflet trebuie să ai ca să strici bucuria cuiva?”

M-am gândit foarte mult la ce mi-a spus Alex. Și am ajuns la concluzia că are dreptate integral. Pentru că nimic nu s-ar face fără entuziasm și fără credința că un miracol/o minune poate să apară oricând în câmpul artei/literaturii.

Este chiar unul dintre puținele locuri unde mai poate să explodeze păpădia unei epifanii. Și cei mai în stare să o facă sunt tinerii.

Am fost printre cei ce s-u bucurat din plin de o rezervă inepuizabilă de încredere din partea lui Alex. Ștefănescu.

Niciodată, dar niciodată nu l-am văzut blazat față de mine. O dată ce a decretat că merit încrederea lui, m-am bucurat de ea ca de un credit nelimitat, la bancă.

O singură dată, poate, a părut mai sceptic: atunci când am fost la Paris, temându-se, probabil, că am să rămân pe acolo – și voi uita cu totul de literatura română și de literatură, în general.

Dar n-au durat mai mult de un an aceste temeri și, atunci când m-am întors, a revenit la încrederea dintotdeauna.

Nu știu dacă i-am justificat-o. Și aceasta e una dintre marile mele temeri, la rândul meu. Pentru că acesta e un (etern) motiv de supraviețuire: să nu trădezi încrederea celor care au investit în tine.

Mihail Gălățanu

Leave a Comment

You must be logged in to post a comment.