Oops! It appears that you have disabled your Javascript. In order for you to see this page as it is meant to appear, we ask that you please re-enable your Javascript!
Cultură şi Educaţie, File de Istorie — October 20, 2013 at 21:51

Pentru tinerii liberali călărăşeni,care tocmai au avut alegeri,LIBERALISMUL: Între noi înșine și ușile deschise

by

mihail-manoilescu”Mai ales când e republică, Dreptul e sfânt!”

dr.Ștefan Ciochinaru

E mult de citit!

La 1880, genialul Caragiale publica farsa într-un act „Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea”. Era epoca marilor înfruntări politice dintre Partidul Conservator şi cel Liberal, iar societatea românească consuma cu patimă această dispută în care se aflau angrenaţi toţi oamenii de vază şi marile condeie ale ţării. Dar, probabil că nimeni, niciodată, nu a surprins mai bine decât I.L.Caragiale spiritul confuz cu care marile idei politice ale timpului erau întâmpinate de românul simplu, omul de bine din popor, simbolizat în operă de Conul Leonida, cel care-i explică Efimiţei cum devine cu o republică condusă de ideea liberală. Zicea Leonida: „Mai întâi şi întâi că, dacă e republică, nu mai plăteşte niminea bir, al doilea că fieştecare cetăţean ia câte o leafă bună pe lună, toţi într-o egalitate, pe lângă pensie. Pensia, vezi bine, e başca, o am după legea a veche, e dreptul meu; mai ales când e republică, dreptul e sfânt: republica este garanţiunea tuturor drepturilor, şi, al treilea rând, că se face şi lege ca nimini să nu mai aibă drept să-şi plătească datoriile”. Efimiţa: „Maică Precistă, Doamne. Apoi, dacă-i aşa, de ce nu se face mai curând republică, soro?”. Leonida: „Hei, te lasă reacţionarii, domnule?”. Efimiţa: „Un lucru nu înţeleg eu. Dacă n-o mai plăti niminea bir, de unde or să aibă cetăţenii leafă?”. Leonida: „Treaba statului, domnule, el ce grijă are? Pentru ce-l avem pe el? e datoria lui să-ngrijească să aibă oamenii lefurile la vreme…”.

În dialogul acesta, pe cât de halucinant, pe atât de familiar în acelaşi timp, se regăseşte întreaga esenţă a miciurinismului politic românesc care ar vrea să existe şi un stat omnipotent şi omniprezent, ca panaceu universal al relelor ce bântuie societatea, dar totodată, să funcţioneze şi toate libertăţile individuale, aşa cum ar cere liberalismul politic şi economic.

România a traversat cu mari dificultăți o serie de crize majore, datorate în mare măsură nerezolvării acestei dileme. Acum, după depăşirea tranziţiei ce a urmat lui  Decembrie ’89, realitatea tinde să oblige elita politică să treacă dincolo de aritmetica jocului politicianist conturând două grupări care se înfruntă pentru asumarea destinului României: una de stânga, social-democrată, bazată pe politici sociale, menite să acorde în continuare statului un rol important în administrarea problemelor sociale şi economice, şi o grupare de centru-dreapta, centrată pe promovarea pieței libere şi pe creşterea rolului capitalului internaţional. Între aceste două mari tendințe politice, liberalismul românesc tinde să joace rolul unui balansoar, deplasând centrul de greutate în funcție de interesele sale de etapă. Problema, pentru massa electorală, rezidă în faptul că liberalismul economic şi politic rămâne încă, în mare măsură, necunoscut, în pofida faptului că el se află la temelia României moderne.

Omul – scop şi nu mijloc

I.G.Duca, unul dintre liberalii marcanţi din perioada interbelică, rezuma doctrina naţional-liberală în următoarea formulă: „Progresul sub toate formele în cadrul concepţiei proprietăţii individuale”. Dezvoltând această aserţiune, Mihail Manoilescu (cel care în iulie 1940 era ministru de externe al României) centra întreaga filozofie liberală pe valoarea om: fiinţa umană este un scop în ea însăşi, omul este măsura tuturor lucrurilor.

Drept urmare, omul nu trebuie să ajungă un mijloc în serviciul nici unei cauze; nici a cauzelor cărora vor să-l supună religiile, nici a colectivităţii sub forma statului, nici a cauzei echităţii sociale pusă în prim plan de doctrinele socialiste. În această preţuire a individului, în acest veritabil cult al personalităţii umane stă trăsătura esenţială şi, deci, caracteristică, a liberalismului.

Ca prin aspect al acestei centrări pe individualitate, pentru liberalism scopultuturor străduinţelor constă în libertatea oamenilor şi nu în „fericirea” lor, deoarece fericirea celor mulţi face din libertate un mijloc în serviciul său.Liberalismul vede nu în fericire, ci în libertate idealul eforturilor omeneşti, deoarece „libertatea poate duce la fericire, poate duce la prosperitate, dar este bună şi când nu duce la nici unul din aceste ţeluri”.

Un al doilea aspect al liberalismului este ideea că spiritul uman trăieşte numai în oamenii vii, nu în entităţi supraumane, abstracte şi că progresul instituţiilor sociale şi politice depinde de progresul indivizilor şi de perfecţionarea fiinţei umane.

Totuşi, încă de la începuturile liberalismului s-a vădit o anumită contradicţie conţinută în însăşi principiile sale fundamentale: antiteza între libertate şi egalitate. Libertatea de mişcare a oamenilor a creat concurenţa între aceştia, a accentuat inegalităţile sociale şi, ca o consecinţă, a ridicat anumite clase minoritare la stăpânirea statului politic. Inegalităţile sociale, de origine economică, au dus în cele din urmă la desăvârşita aservire a indivizilor „slabi”. Această aservire a constituit cea mai gravă atingere adusă ideii libertăţii, iar realizarea idealului liberal a apărut imposibilă fără o relativă egalitate între indivizi.

Acesta a fost momentul când formula manchesteriană a liberalismului clasic,„laissez faire, laissez passer”, a fost pusă prima oară sub semnul întrebării. În acelaşi timp, însă ca expresie a acestei antiteze între libertate şi egalitate, o altă idee se impunea, în a doua jumătate a secolului trecut, atenţiei omenirii. Această idee, care a avut o  imensă influenţă înainte de a se traduce în fapt şi care şi-a pierdut puterea de seducţie tocmai atunci când a fost aplicată realităţilor, era ideea socialistă. Socialismul pretindea că, prin egalitatea economică, este posibilă egalitatea politică şi, deci, libertatea reală. Influenţa sa a fost atât de mare, încât liberalismul modern nu poate fi înţeles fără paralelismul său cu ideea socialistă. În orice caz, liberalii recunosc că, în urma acestei confruntări, au fost siliţi să renunţe la ferocele „laissez faire” economic şi social, repliindu-se succesiv şi adaptându-şi discursul la o perspectivă mai echilibrată şi mai generoasă.

O altă subminare a ideii liberale (mai puţin gravă, totuşi, decât cea venită din partea comunismului) a constat în ascensiunea imperialismului naţionalist. Este adevărat că ideea naţională a apărut sub o formă nouă şi mai ales sub forma egalităţii între naţiuni o dată cu liberalismul însăşi, dar, în împrejurările istorice cunoscute, această idee a degenerat şi a dus, în Europa la exagerările imperialismului din cursul secolului XX. Imperialismul înseamnă statul moloh, dominator, strivitor al individului, statul centralist, autoritar, care pune înaintea omului un singur ideal: cel al datoriei.

Astfel, individul devine un simplu instrument în servirea scopurilor statului. Nu întâmplător, imperialismul naţionalist este adesea asociat cu totalitarismul, regimurile fasciste, naziste şi comuniste fiind exemplificările cele mai clare şi dureroase ale strivirii libertăţii oamenilor de către stat, în numele unei doctrine colectiviste, numite într-un fel sau altul, dar totdeauna naţionaliste.

În sfârşit, o a treia influenţă asupra evoluţiei liberalismului a fost permanenta analiză critică formulată chiar de liberali asupra rezultatelor proprii. Prin aceasta nu se înţelege critica imperfecţiunii mecanismelor vieţii publice în statele liberale, cum ar fi critica parlamentarismului, ci critica de fond a rezultatelor liberalismului, cu evidenţierea aspectului lor meschin în raport cu nevoile mai înalte ale sufletului omenesc.

Cel mai reprezentativ dintre aceşti critici rămâne Walther Rathenau, care considera că liberalismul, prin substratul său economic, capitalismul, devine din mijloc pentru ridicarea individului un scop în sine, ajungând să deservească fiinţa omenească şi să mecanizeze întreaga viaţă socială în urma unui proces invers decât cel urmat de natură (care duce totdeauna în evoluţia sa de la forme anorganice către forme organice). Graţie liberalismului economic, „lumea, sustrasă de la orice preocupări superioare şi devenită o imensă casă de comerţ, se înăbuşă şi moare în uriaşa închisoare materială, pe care singură şi-a făurit-o”.

 Economia şi fuga de suferinţă

             În faţa unei asemenea critici şi după ce am văzut care sunt liniile de forţă ale teoriei politice şi filosofice liberale, să inventariem principiile pe care se sprijină atât de disputatul liberalism economic. Exponenţii şcolii economice liberale, care au avut în România un gânditor de marcă în academicianul Gheorghe Taşcă, mort în 1951 în închisoarea de la Sighet, plecau de la două observaţii foarte simple:

a)      În societăţile cu organizare economică nemodernizată, toată lumea lucrează. Şi, cu toate acestea, sărăcia şi lipsurile de toate felurile sunt în aceste societăţi în stare endemică şi generalizată.

Dimpotrivă, în societăţile moderne, în ţările civilizate, nu munceşte toată lumea. Dar, chiar dacă unii dispun de foarte multe mijloace de trai şi alţii de mai puţine, este de observat că starea generală de trai chiar şi a celui mai umil dintre muncitori este cu mult superioară celui a muncitorului cel mai bine situat din societatea nedezvoltată;

b)      În societăţile nedezvoltate, oamenii muncesc din greu şi variat. Şi aceasta pentru că, în societăţile respective, diviziunea muncii este laxă, mijloacele de producţie nemodernizate, risipa de energie umană şi materială este generalizată, iar politicile moderne de management sunt fie necunoscute, fie ignorate.

Plecând de la aceste două observaţii, economiştii liberali au postulat necesitatea ca economia să fie reorganizată. O dată cu progresul ştiinţific şi tehnic, cu transformarea mijloacelor de producţie, o nouă eră trebuie să înceapă în producţie şi, de aici înainte, toată mişcarea economică nu se mai sprijină pe date artificiale, ci pe legile naturale şi implacabile ale producţiei şi ale mişcării bunurilor.

 Stâlpii liberalismului

             Sintetizând opiniile tuturor teoreticienilor, principiile care stau la baza liberalismului economic pot fi reduse la trei:

1. Legile economice naturale. Producţia bunurilor ca şi schimbul se sprijină pe dreptul natural. Ordinea naturală se găseşte la temelia întregului edificiu social. De la Heraclit şi filosofii stoici şi până la Hugo Grotius, credinţa că tot ce există depinde de o lege generală, care se găseşte la baza universului, a câştigat teren necontenit. De aici derivă şi dreptul natural a cărui aplicare la fenomenele economice au făcut-o, pentru prima oară, Locke şi Quesnay care sunt părinţii individualismului şi creatorii doctrinei neintervenţiei statului.

Conform dreptului natural, demnitatea persoanei comandă să o laşi pe aceasta să-şi urmărescă scopurile ei legitime, fără să i se împiedice libertatea. Din aceste principii decurg legile economice naturale, pe care oamenii nu le pot schimba, dar pe care le pot utiliza. Exemplul predilect al partizanilor liberalismului este dat de invocarea a ceea ce H.Poincaré numea „unica lege sigură astăzi în Univers”: Legea minimului efort, a economiei forţelor. Se admite astfel că, în zilele noastre, munca nu mai este blestemul biblic, ci binecuvântarea care îi dă omului posibilitatea să creeze şi, prin aceasta, să se apropie de fiinţa supremă. Şi, cu toate acestea, omul nu munceşte numai din plăcere, aşa cum credeau socialiştii utopici, şi nu munceşte nici din nobila datorie faţă de societate, cum au crezut comuniştii. Înainte de oricare alt motiv, omul munceşte pentru a-şi satisface nişte necesităţi sau dorinţe şi aceasta pentru că a se priva de ele înseamnă pentru el suferinţă. Omul face efort pentru a evita să sufere. Acest rezultat, însă, omul încearcă să-l atingă cu cât mai puţin eforturi posibile. El compară, în mintea sa, plăcerea şi suferinţa şi, numai când plăcerea ce-l aşteptă întrece suferinţa, atunci se decide să lucreze. Aşadar, la baza muncii, ca şi la baza întregii organizări economice, rezidă interesul personal, imboldul oricărei activităţi economice. El împinge la o producţie din ce în ce mai puternică, la perfecţionarea continuă a mijloacelor de producţie, la organizarea unei industrii care dă maximum de randament cu minimum de costuri în muncă şi resurse, în sfârşit, la întreaga economie modernă.

Criticii liberalismului au arătat că acest interes personal, care nu ţine cont decât de sine, va duce la haos, oamenii repezindu-se să cultive trandafiri în loc să scoată cărbune din mină. Economiştii liberali demonstrează, în replică, că anarhia în producţie, care apare la prima vedere, este eliminată de necesitatea de consum prin ajutorul unor legi economice care derivă din ceea a minimului de efort: legea cererii şi a ofertei, legea concurenţei şi legea debuşeelor.

Primele două sunt corelaţionate şi stabilesc că, datorită concurenţei, piaţa nu va rămâne dezechilibrată, oferta fiind dimensionată în funcţie de cerere. Legea debuşeelor afirmă că niciodată nu este prea multă marfă pe piaţă, impresia de abundenţă fiind creată de faptul că mărfurile ce ar trebui să servească drept schimb sunt prea puţine, căci debuşeul unei mărfi este el însuşi o altă marfă.

Nimic nu ajută la desăvârşirea acestui echilibru economic mai bine ca libertatea de schimb, libertatea de circulaţie, libertatea de muncă, libertatea de contractare şi, în general, înlăturarea oricărei constrângeri.

    2. Ideea de stat minimal. Al doilea principiu fundamental al liberalismului este o nouă concepţie asupra statului. Astfel, statul nu este superior indivizilor şi, în consecinţă, lui nu trebuie să i se sacrifice totul. În perspectiva liberală, statul se bazează pe realităţi, pe colectivitatea indivizilor ce îl alcătuiesc, fiind rezultanta voinţelor individuale ale celor ce compun societatea. Statul trebuie să aibă necontenit grijă de această colectivitate, pentru că atât preţuieşte el – cât preţuiesc şi indivizii care compun societatea. În consecintă, statul nu trebuie să fie prezent în economie, marginindu-se la rolul unui arbitru discret, care supraveghează respecctarea regulilor de catre toți actorii.

      3. Utilitatea socială. În sfârşit, ultimul principiu pe care se întemeiază doctrina liberalismului economic este cel utilitarist. Astfel, în toate împrejurările, instituţia economică cea mai importantă şi pe care se sprijină doctrina individualistă este proprietatea privată.

Pe ce se întemeiază dreptul de proprietate?

În România de dinainte de 1989, doctrina marxistă afirma că dreptul la proprietate se întemeiază pe muncă, de aici şi formula „proprietatea celor ce o muncesc”. Teoreticienii comunişti nu au ştiut, ori au ignorat faptul că, dorind să întemeieze dreptul de proprietate pe muncă, de fapt au suprimat acest drept, nu l-au sprijinit. Un exemplu clasic: pentru construirea unui autoturism, datorită diviziunii muncii, lucrează câteva mii de oameni. Cine va fi proprietarul acestui produs care înglobează o serie de munci suprapuse?

În opinia gânditorilor liberali, justificarea proprietăţii nu este munca, ci utilitatea socială. Proprietatea individuală este capabilă să dea societăţii cea mai mare cantitatea de bunuri, cel mai mare folos şi, de aceea, societatea consfinţeşte o astfel de proprietate. Astfel încât formula „proprietatea celui care o munceşte”este înlocuită în doctrina liberală cu formula „proprietatea celui care e capabil să producă cea mai mare cantitatea de bunuri”. Nu întâmplător, capitalul este bazat tot pe utilitatea socială. Şi în această privinţă, experienţa comunistă arată că socializarea capitalului nu a fost soluţia alternativă la capitalurile individuale. Dacă capitalurile existente în societatea au putut continua să producţia sub formă socializată, alte capitaluri noi nu s-au mai putut forma decât cu costuri disproporţionate. Şi aceasta pentru că nimeni nu a mai fost dispus să facă un surplus de muncă al cărui rezultat este capitalul şi nu a mai destinat producţiei o parte a bunurilor sale, pentru că ştia că nu va profita de acestea. Societatea este un concept abstract care nu e capabil  să facă acest surplus de muncă, iar indivizii care compun societatea nu vor face niciodată acest efort dacă nu au un interes personal ca motivaţie. Din această realitate a naturii omeneşti decurge necesitatea instituţiei capitalului.

În fine, tot ideea utilitară determină şi nevoia libertăţii muncii. Pentru că, dincolo de umanismul filosofic, omenirea a putut constata că, practic, ceea ce a făcut ca munca sclavului să fie înlocuită cu cea a şerbului, iar a acestuia cu cea a omului liber a fost faptul că munca în libertate a produs cea mai mare cantitate de bunuri.

 PNL – între imperativele naţionale şi cele externe

             Aceasta este, foarte pe scurt, baza teoretică a curentului de gândire cunoscut în istoria umanităţii sub numele de liberalism. Desigur, această prezentare nu putea epuiza, în doar câteva rânduri, imensul capital de opinie şi cunoaştere liberală pentru a cărui găzduire sunt necesare biblioteci întregi. Dar principiile de bază sunt expuse aici şi trebuie spus că ele au călăuzit şi liberalii români la sfârşitul secolului XIX şi la începutul veacului următor. În ce măsură, însă, astăzi, noua mişcare liberală din România se mai adapă de la vechiul izvor? Ce putem aştepta acum de la ideile liberale în raport cu nevoile ţării şi cu idealurile generaţiilor prezente?

La mijlocul ultimului deceniu al secolului XX, Partidul Naţional Liberal (PNL), renăscut după 1989, a definitivat şi publicat primul său Program post-decembrist, păstrat în linii mari până la sfârșitul primului deceniu din mileniul doi. Încă de la început, ca promotor al libertăţii individuale, sociale, economice şi politice, PNL s-a declarat continuatorul gândirii liberale din România. După mai bine de două decenii de activitate în a doua republică românească, principiile sale doctrinare pe deplin cristalizate vizează trei mari planuri de manifestare ale acţiunii umane: personal, social şi economic.

În plan personal, PNL se declară preocupat, înainte de orice, de primatul individului în faţa societăţii, libertatea individuală fiind obiectivul major propus tuturor persoanelor responsabile.

În plan social, obiectivul principal este modernizarea accelerată a societăţii, scoaterea instituţiilor acesteia din autarhie, conservatorism şi imobilism. Principala condiţie a acestei modernizări trebuie să fie stabilitatea socială, obţinută prin dezvoltarea clasei de mijloc. În accepţiunea liberală, clasa de mijloc va fi constituită din „inima vie” a liberei iniţiative, din elitele tehnocraţiei şi profesiunilor liberale, din vârfurile muncitoreşti şi meşteşugăreşti, din fermieri şi ţărani proprietari.

În fine, în plan economic, PNL, adept declarat al capitalismului „pur şi dur”, se pronunţă pentru ca, între voinţa consumatorului – fie acesta individual sau social – şi posibilităţile producătorului, să existe doar piaţa şi legile ei specifice de reglementare. De asemenea, PNL a preluat şi poziţia clasică a liberalismului în ceea ce priveşte rolul statului: acesta trebuie să aibă un rol minimal, oarecum subsidiar, în activitatea economică, între atribuţiile sale rămânând politica monetară, alocarea resurselor bugetare pentru obiectivele de interes naţional, precum şi definirea cadrului legislativ bazat pe garantarea dreptului de proprietate.

 Miza capitalului naţional

PNL vizează dezvoltarea modelului capitalist de organizare şi funcţionare economică cu axele sale tradiţionale: sectorul privat, libera circulaţie a bunurilor şi forţei de muncă, precum şi trecerea la moneda europeană, euro. Principalele direcţii ale programului liberal pentru relansarea şi dinamizarea economică sunt promovarea capitalului autohton şi stimularea investiţiilor străine. Lipsa unor capitaluri interne majore care să susţină în mod real modernizarea şi eficientizarea actualei baze economice explică de ce liberalii de azi acceptă și promovează insistent ideea investiţiilor străine. O oarecare confuzie intervine, însă, atunci când este vorba despre promovarea capitalului autohton a cărui susţinere ar trebui să se facă prin „egalitatea şanselor privind accesul la privatizare şi prin tratamentul egal aplicat tuturor potenţialilor cumpărători”.

În acest caz, liberalii noştri sau nu ştiu ce vor, sau se tem de ceea ce ar putea spune Evropa, sau pur şi simplu creează o struţo-cămilă în chiar chestiunea esenţială pentru justificarea acţiunii liberale: edificarea şi dezvoltarea capitalului naţional. Este o realitate că, chiar şi după încheierea tranziţiei de la comunism  la capitalism, capitalul naţional rămâne extrem de firav, nestructurat suficient şi vulnerabil în comparaţie cu cel mobilizat pe piaţa internaţională. Nu în ultimul rând, capitalul naţional, care a lipsit aproape o jumătate de secol din competiţia externă, nu dispune nici astăzi de un management competitiv, apt să îl conducă în condiţiile unei confruntări extrem de dure şi care îmbină cu o mare subtilitate presiunile economice şi financiare cu cele politice şi strategice.

Într-n fel, cu nuanţările care se impun, situaţia de astăzi prezintă multe asemănări cu cea de la începutul secolului XX, atunci când liberalii români îşi centraseră întregul demers pe discriminarea pozitivă a capitalului naţionalfaţă de cel străin. Formula „Prin noi înşine” despărţea, înainte de orice, pe liberali de ţărăniştii care promovau „Politica uşilor deschise”. Astăzi, la fel ca şi pe vremea părinților noștri fondatori, este greu de imaginat că un „tratament egal” aplicat capitalului naţional şi celui străin ar putea duce la o egalitate a şanselor care să facă posibilă afirmarea şi consolidarea celui dintâi. Puţini sunt cei care se îndoiesc că, în realitate, un astfel de „tratament egal” duce în mod fatal la o supremaţie incontestabilă a capitalului străin în chiar baza economică a ceea ce ar trebui să fie capitalul naţional.

Am insistat mai mult asupra acestui veritabil „călcâi al lui Ahile” din programele PNL deoarece problema capitalului naţional trece drept cheia de boltă a întregului edificiu economic liberal. În ultimă instanţă, de soluţionarea acestei probleme depinde aplicarea cu succes a tuturor celorlalte politici liberale, fie ele economice,financiare, sociale sau culturale. Cu atât mai mult cu cât, în buna tradiţie liberală, spiritul dominant al acestora este dereglementarea şidescentralizarea. Este greu de crezut, de exemplu, că politica socială, aşa cum este ea prezentată în programele liberale contemporane şi în care rolul cel mai important pare să fie jucat de fondurile private de asigurări, ar mai putea avea şanse reale de transpunere în practică.

Contradicţia dintre interesele purtate de capitalul străin şi cele aparţinând capitalului naţional nu poate fi rezolvată atât de simplu, cu o declaraţie mai degrabă de bune intenţii. Ştefan Zeletin arăta că nu atât farmecul ideilor liberale pariziene au creat România modernă, cât mai degrabă pragmatismul implacabil adus pe firul Dunării în economia românească de capitalismul liberal englez. Această contradicţie dintre teorie şi realitate trebuie rezolvată şi de liberalii români de astăzi. Altfel, ideile lor generoase vor rămâne doar literă scrisă într-o politichie a cărui legătură cu realitatea va sta tot în convingerea lui Leonida că singură Reacţiunea împiedică Statul să ne dea la toţi o leafă şi astfel tot românul să prospere, ca într-o utopie veselă din vremurile de altădată.

        NOTE

 1. LIBERALISM. Teorie şi doctrină filosofică, economică, politică prin care individul şi libertatea sa sunt considerate valorile supreme ale vieţii umane. Benjamin Constant, unul dintre principalii teoreticieni, sublinia că libertatea este triumful individului atât asupra autorităţii care vrea să guverneze prin despotism, cât şi asupra maselor care reclamă dreptul de a supune minoritatea, majorităţii.

Liberalismul consideră jocul natural al forţelor pieţei drept un factor fundamental al progresului, pentru că permite celor mai mulţi să creeze, să facă schimb, contribuind astfel la creşterea bogăţiei generale. Statul nu trebuie să intervină în mecanismele pieţei deoarece „binele fiecăruia favorizează binele tuturor” (Adam Smith).

Rolul statului este să asigure domnia justiţiei, securitatea indivizilor şi toleranţa faţă de diversitatea opiniilor politice şi credinţelor religioase. Liberalismul clasic recunoaşte că relaţiile de piaţă produc inegalitatea între oameni, dar cauza este jocul imprevizibil de oportunităţi sau şanse individuale.

Sursele doctrinei liberale rezidă în „Magna Charta”, adoptată la 1215, în Anglia, care avea ca obiect protejarea vieţii şi libertăţii persoanelor în raport cu arbitrariul monarhului. În secolele XVIII şi XIX, liberalismul a fost fundamentat în operele unor mari gânditori, precum John Locke, Benjamin Constant, Montesquieu, Adam Smith, David Ricardo, Alexis de Toqueville.

Liberalismul modern, spre deosebire de cel clasic, îşi modifică atitudinea faţă de stat, admiţând unele intervenţii ale sale pentru asigurarea bunăstării cetăţenilor, îndeosebi a categoriilor defavorizate (neoliberalism).

Liberalismul politic încearcă să întemeieze o democraţie a capacităţilor menită să satisfacă un triplu obiectiv:

Să-i adune pe toţi cetăţenii în jurul unui proiect general care să recunoască egalitatea civilă şi autonomia sferei private de activitate în raport cu viaţa publică;

Să încredinţeze elitelor guvernarea naţiunii şi, în primul rând, proprietarilor, singurii care se pot ocupa de afacerile publice în totală independenţă;

Să „zăvorască” sistemul politic printr-un dispozitiv instituţional care, bazat pe  spiritul a ceea ce s-a câştigat în 1789, va împiedica renaşterea revoluţiei din propria cenuşă.

2. CONSERVATORII români. Formarea a două mari partide dominante în deceniul următor adoptării Constituţiei din 1866 a completat în mare suprastructura politică românească din epoca anterioară primului război mondial. Odată cu intrarea în acţiune a Partidului Naţional Liberal şi a Partidului Conservator, sistemul politic a început să funcţioneze din plin. În 1866, conservatorii, ca şi liberalii, erau dezbinaţi şi incapabili să formeze un adevărat partid politic. Diversele facţiuni erau unite de aversiunea comună faţă de activitatea radicalilor, în special faţă de încercările acestora de a câştiga simpatia claselor de jos („strada” în jargon conservator).

Diversele grupări conservatoare s-au adunat sub conducerea lui Lascăr Catargiu, la sfârşitul anului 1870, în timpul unei serioase crize dinastice. Catargiu i-a convins şi pe alţi conducători conservatori să i se alăture într-o coaliţie, promiţând să păstreze dominaţia politică a membrilor şi să ia o serie de măsuri economice care să promoveze interesele agrare. Dar, diferenţele de ideologie politică şi socială, precum şi rivalităţile dintre lideri au împiedicat transformarea coaliţiei într-un partid unit. Metodele autoritare aplicate deBarbu Catargiu pentru a-i menţine pe conservatori la putere timp de cinci ani (1871-1876) au dus la destrămarea coaliţiei. Această situaţie a dus apoi la o regrupare a forţelor conservatoare în jurul gazetei Timpul, în 1878, iar în 1880, în jurul unei noi organizaţii politice, mai unite. Adoptarea unui program şi a statutului, la 3 februarie, a marcat naşterea Partidului Conservator.

Acesta a propus folosirea reformei rurale a lui Cuza, din 1864, pentru a apăra proprietatea moşierilor de alte viitoare exproprieri şi nu se arata încântat să se angajeze în noi „experimente sociale”.

În ce priveşte industria, conservatorii s-au dovedit foarte sceptici, păstrând convingerea că România e sortită să rămână o ţară „eminamente agrară”. Ei au pledat, însă, pentru sprijinirea întreprinderilor producătoare de bunuri de consum.

În legătură cu intervenţia statului în economie, conservatorii cereau liberul schimb, singurul care se conforma caracterului agrar al economiei româneşti. Liberul schimb facilita, totodată, accesul la pieţele externe pentru grânele şi vitele moşierilor conservatori.

Neîncetatele lupte între liberali şi conservatori au reprezentat principala cauză a instabilităţii guvernamentale timpurii, chiar şi sub domnia Regelui Carol I. După sfârşitul primului război mondial, Partidul Conservator a încetat să mai joace un rol pe scena politică a ţării, rolul său de contrabalansare a polului liberal fiind luat de Partidul Naţional Ţărănesc.

CONSERVATORII englezi. Descendenţi direct din Tories, parlamentari de la sfârşitul secolului XVII, a căror credinţă definitorie iniţială era legitimitatea Stuarţilor, dar a căror raţiune sub monarhia de Hanovra, în secolul XVII, a devenit opoziţia faţă de ideile şi puterea fortificată a oligarhiei burghezo-liberale cunoscută sub numele de Whig.

Numai în secolul XIX au devenit Tories şi conservatori. Numele de conservatori a fost vehiculat în dezbaterea asupra reformei electorale, care a culminat cu „Reform Act” din 1832.

Termenul “conservator” a fost acceptat ca autodefinitoriu de către unul din cei mai proeminenţi Tories, Sir Robert Peel, într-un discurs – “Manifestul Tamworth” din 1834. Dezbaterea reformei a dus, de asemenea, la înfiinţarea celei dintâi instituţii extraparlamentare conservatoare reale, “Clubul Carlton”, fondat în 1831.

A doua legiferare a reformei, în 1867, care a dus la dublarea electoratului, a stimulat crearea unui Partid Conservator naţional, extraparlamentar. Partidul Conservator parlamentar a reacţionat prin crearea Uniunii Naţionale a Asociaţiilor Conservatoare. Principalul scop al acesteia era să înfiinţeze câte o asociaţie locală de partid în fiecare circumscripţie electorală.

În 1870, a fost fondat Biroul Central Conservator ca organ al activiştilor de profesie ai partidului, pentru coordonarea armatei de susţinători, esenţialmente voluntari, în circumscripţii. Astfel, s-a dezvoltat repede un partid modern, ca extensie a vechii facţiuni parlamentare şi ca reacţie la solicitarea electoratului de masă. Reforma ulterioară a fost stimulată de marea înfrângere electorală de către liberali în 1905-1906. În 1911 a fost numit un preşedinte al organizaţiei de partid. Partidul Conservator este unul din cele mai vechi şi de succes partide din lume şi a fost la putere, ca singur partid de guvernământ, mai bine de jumatate din perioada existenţei sale.

Succesul s-a datorat loialităţii cu care asociaţiile de circumscripţie, care asigură resursele şi a căror autonomie este foarte mare, au fost pregătite să-i sprijine atât pe membrii aleşi, cât şi pe liderul partidului. Partidul Conservator este cel mai puţin centralizat partid politic, capabil să subordoneze facţionalismul dorinţei irezistibile de a ţine partidele rivale departe de cârma statului. Facţiunile Partidului Conservator (inerente) – la sfârşitul secolului XX –“wets” (umezii) erau în favoarea unei intervenţii selective a statului în economie; “dries” (uscaţii) partizani ai lui Margaret Thatcher şi ai proiectului ei de restrângere a rolului statului; “pro” şi “antieuropeni”.

Există în lume multe partide care pot fi descrise drept conservatoare, dar numai câteva, în Scandinavia şi în ţările anglofone, se definesc pe ele însele ca atare. Chiar şi în rândul acestora, Partidul Conservator britanic este o instituţie unică, a cărei istorie şi structură o diferenţiază de orice altă structură politică.

3. PARTIDE LIBERALE. Toţi liberalii cred în libertatea individului, dar această credinţă ia forme diferite, care variază de la “clasica” credinţă liberală în drepturile naturale, în care statul nu se poate amesteca, la “noul liberalism” care a dominat Partidul Liberal englez mai bine de un secol şi care acorda un rol important statului în eliberarea oamenilor de sărăcie, ignoranţă şi discriminare.

Natura unui partid liberal, într-un anumit stat, a fost adesea determinată în funcţie de categoria principalului partid căruia i se opunea: acele partide care au drept rival principal un partid socialist tind să fie mai favorabile pieţelor liberale decât acelea care au ca adversar un partid conservator. Partidele Liberale tind să fie lipsite atât de baza socială a partidelor socialiste, comuniste, conservatoare şi agrariene, cât şi de baza teritorială a partidelor regionaliste şi naţionaliste.

În circumstanţele politice ale secolului XX, ele au tins să se situeze pe o poziţie de centru, moderată, între partidele socialiste şi cele conservatoare. Ca o consecinţă, importanţa lor a scăzut. În prezent, în foarte puţine ţări, Partidul Liberal este partid de guvernământ sau principal partid de opoziţie. Ele includ Australia, Canada, Columbia şi Japonia. În Austria şi Japonia, Partidul Liberal şi, respectiv, Liberal-Democrat, sunt percepute a fi de centru-dreapta, în Honduras şi Canada ele sunt de centru-stânga, iar în Columbia de centru.

4. PARTIDUL NAŢIONAL LIBERAL. A fost principal exponent al intereselor economice, sociale şi politice ale burgheziei în ascensiune din România, la cumpăna secolelor XIX şi XX. S-a născut în ultimul pătrar al secolului XIX, prin unirea diferitelor grupări de orientare liberală.

Compoziţia socială era foarte eterogenă la început. Partidul Naţional Liberal participă, alături de Partidul Conservator la guvernare, într-un sistem politic bipartid. Reprezintă burghezia interesată în dezvoltarea industrială şi se orientează treptat spre o modernizare a structurilor economice sub conducerea unuia dintre cei mai importanţi oameni politici români, I.I.C. Brătianu. În politica economică, liberalii acordă o mare importanţă pârghiilor financiare.

În 1913, PNL şi-a declarat, ca intenţie programatică, înfăptuirea unei reforme agrare şi acordarea dreptului de vot universal. În politica externă promovează o politică de aliere la Antantă, ca mijloc de întregire a statului naţional român.

Dezintegrarea Partidului Conservator, după primul război mondial,  şi legăturile strânse cu monarhia au permis lărgirea ariei de acţiune economică şi politică. Aflat cu intermitenţe la guvernare, în perioada 1921-1928, PNL promovează pe plan economic aşa numita politică Prin noi înşine, formulă care exprima asigurarea unor condiţii mai favorabile pentru capitalul autohton în cadrul colaborării cu capitalul străin. Din 1930, cunoaşte convulsii şi frământări interne care au dus la apariţia unor formaţiuni disidente.

În 1934, Regele Carol al II-lea a încredinţat conducerea guvernului luiGheorghe Tătărescu, secretarul general al PNL. Guvernarea liberală dintre 1934 – 1937 s-a caracterizat prin restrângerea drepturilor şi libertăţilor publice. În timpul dictaturii regale, PNL a fost desfiinţat, dar unii dintre fruntaşii săi au rămas la conducerea ţării.

În 1940, Partidul Naţional Liberal şi-a exprimat preocuparea pentru situaţia capitalului bancar şi industrial românesc în faţa ofensivei capitalului german şi a schimbării politicii externe a României, dar a delegat specialişti liberali în guvernul Antonescu.

În iunie 1944, Partidul Naţional Liberal aderă la Blocul Naţional Democrat propus de comunişti. Convieţuieşte anevoios cu noile forţe politice până  în 1947, când este scos de pe scena politică  de către comunişti. Este reînfiinţat imediat după Revoluţia din Decembrie 1989.

5. POLITICA PORŢILOR  DESCHISE. Începând cu 1918-1921, PNŢ încearcă să realizeze o contrapondere la PNL, racolând nemulţumiţii acestui partid şi creându-şi baza electorală din mica burghezie de la oraşe şi sate şi din ţărănimea înstărită. În 1927-1928, iniţiază o campanie de răsturnare a guvernului liberal. În noiembrie 1928, PNŢ ajunge la putere şi adoptă Politica porţilor deschise în faţa capitalului străin, anulând „discriminarea pozitivă”practicată de liberali faţă de capitalul românesc. Aplică această politică şi în condiţiile crizei economice din 1929, ceea ce agravează starea economiei naţionale.

6. COMUNISM. Proiect susceptibil de multiple interpretări, de regulă utopice, în cadrul diverselor doctrine şi mişcări politice, cu privire la realizarea unei societăţi a justiţiei sociale întemeiată pe existenţa proprietăţii comune asupra mijloacelor de producţie şi absenţa antagonismelor de clasă.

Termenul a fost folosit pentru a desemna regimul totalitar din URSS şi ţările satelite ale cărui premise au fost puse de V.I. Lenin.

Comunismul se caracterizează prin:

–          Lichidarea elitelor „vechii” societăţi în cadrul unui vast proiect de „inginerie socială” bazat pe exterminare şi teroare;

–          Conducerea societăţii de către un partid unic, monolit, excluzând pluralismul politic în baza principiului politic al dictaturii proletariatului;

–          Realizarea unui sistem economic colectivist, generalizat, dirijat de la un singur Centru conducător, în paralel cu distrugerea economiei private (generatoare de capitalism);

–          Fuziunea partidului unic cu statul până la confundarea celor două noţiuni şi instituţii, astfel substituindu-se interesul naţional cu cel de grup şi de partid .

Prin natura sa, acest tip de societate se îndepărtează radical de concepţia fondatorilor socialismului şi, într-o oarecare măsură, chiar şi de teoreticienii comunismului (Marx, Engels şi Lenin), cu toate că se legitimează prin folosirea unui vocabular marxist, fiind mai degrabă un rezultat al acţiunii politice a luiIosif Visarionovici Stalin.

7. LAISSEZ FAIRE… „Laissez faire, laissez passer” sau, altfel spus, credinţa nestrămutată în forţele pieţei libere, este lozinca sub care fiziocraţii au luptat pentru libertate deplină în viaţa economică.

Fiziocraţii au fost grup de economişti francezi din secolul XVIII, care credeau că pământul este sursa fundamentală a oricărei bogăţii şi, prin urmare, favorizau comerţul liber cu cereale. Credinţa referitoare la comerţul liber a influenţat dezvoltarea de către Adam Smith a economiei politice clasice şi a întregit ideile puse în circulaţie de iluminismul francez.

8. I.G.DUCA (1879-1933), jurist şi om politic roman, fruntaş al Partidului Naţional Liberal. Ion Gheorghe Duca a fost de mai multe ori ministru şi prim ministru în perioada noiembrie-decembrie 1933. Promotor al unei politici liberale orientate către cercurile politice şi financiare franco-engleze. A elaborat teoria corporatismului integral şi pur: „Noua teorie a protecţionismului schimbului internaţional”. I.G.Duca ne-a lăsat cea mai densă şi mai clară expunere a conţinutului neoliberalismului românesc din primii ani interbelici, el considerând progresul social drept o necesitate obiectivă şi postulând  misiunea politicului în asigurarea cadrului politico-juridic pentru a croi drum noului. În afara de criteriulmenţinerii cadrului proprietăţii private, alte patru condiţii de bază ale concepţiei sale despre progres sunt: ordinea, democraţia, naţionalismul şi armonia socială, denumite „cele patru coloane care susţin templul doctrinei liberale”. În noiembrie 1933, Carol al II-lea i-a cerut să devină prim-ministru până la alegerile din decembrie. În această funcţie, Duca a încercat să anihileze organizaţia naţionalistă de extremă dreapta Garda de Fier. A fost ucis la 30 decembrie în gara Sinaia, de Nicolae Constantinescu, legionar, membru al Gărzii de Fier. Împreună cu un grup de profesori şi oameni de ştiinţă Ion Gheorghe Duca a ajutat la întemeierea mişcării de cercetaşi din România, inclusiv a organizaţiei Cercetaşii României.

9. MIHAIL MANOILESCU (1891–1950), economist şi politician, profesor universitar la Bucureşti. Unul dintre întemeietorii neoliberalismului din România. Ca ministru de externe în guvernul profascist Gigurtu a semnat Dictatul de la Viena. A elaborat teoria corporatismului integral şi pur: „Noua teorie a protecţionismului schimbului internaţional”. Ideile sale despre economie au fost intens popularizate şi aplicate în America de Sud.

10. ŞTEFAN ZELETIN (1882–1932), sociolog, economist şi filosof de orientare neoliberală, prof. univ. la Iaşi. A studiat geneza, structura, caracterul şi perspectivele economiei româneşti, a susţinut transformarea treptată a capitalismului în socialism sub conducerea marii burghezii. Lucrări de referinţă: „Burghezia română, originea şi rolul ei istoric”, „Neoliberalismul”.

11. WALTHER RATHENAU (1867-1922), om politic liberal german. Ca ministru de externe (1922) a participat la Conferinţele de la Geneva şi a semnat tratatul de la Rapallo dintre Germania şi Rusia Sovietică. Asasinat de terorişti naţionalişti.

12. FRANCOIS QUESNAY (1694-1774), economist şi medic francez, fondator al doctrinei fiziocraţilor. Adept al liberalismului. Lucrările sale, „Tabloul economic” şi „Analiza tabloului economic” reprezintă prima încercare de analiză şi de modelare economică a procesului reproducţiei.

13. RAYMOND POINCARE (1860-1934), avocat şi om politic republican moderat francez. Prim ministru (1912-1913, 1922-1924, 1926-1929) şi preşedinte al Franţei (1913-1920). Adept al întăririi alianţei franco-ruse împotriva Germaniei.

14. HUGO GROTIUS (1583 –1645), avocat general al Olandei şi Zeelandei, diplomat. Pionier al dreptului internaţional, scrierile sale au implicaţii politice importante. Marea sa operă „On the law of War and Peace”, 1625, este o scriere în tradiţie aristotelică. Fundamentează dreptul internaţional (jus gentium) pe dreptul natural care, pentru el, cuprinde dreptul civil şi chiar dreptul divin. Civil pentru că fiecare societate îşi alege în mod natural propria formă de guvernare, dar toate naţiunile sunt supuse aceluiaşi drept natural fundamental (ius naturale). Toate acestea, în viziunea sa, sunt produsul reflecţiei raţionale. El credea despre conflictul dintre protestanţi şi catolici că poate fi rezolvat pe calea discuţiei raţionale.

15. JOHN LOCKE (1632 –1704), filosof englez, considerat unul dintre părinţii Iluminismului şi o personalitate cheie în dezvoltarea liberalismului. Reputaţia sa de teoretician politic se bazează pe „Două tratate despre cârmuire”, 1690, iar ca filosof şi fondator al empirismului pe „Eseu asupra intelectului omenesc”, 1689. Concepe autoritatea politică drept rezultat al unui acord de a introduce protecţia necesară pentru proprietate, termen în care el cuprindea „viaţa, libertatea şi averea”.

Guvernământul era dotat cu autoritate în scopuri limitate şi era pasibil de înlăturare dacă făcea exces sau abuz de puterile sale. Proprietatea privată era explicată nu prin acord, ci prin muncă. Expunerea lui cu privire la originile proprietăţii private a făcut să fie considerat un apologet al burgheziei în ascensiune, sau excesiv de ataşat de interesele proprietarilor funciari. Locke descria puterea politică drept o putere cu totul distinctă de puterea asociată cu proprietatea. El argumenta în favoarea guvernării limitate, a separării puterilor, supremaţiei dreptului şi legitimităţii rebeliunii în anumite circumstanţe.

16. DISCRIMINARE POZITIVĂ. Cale instituţionalizată de a permite participarea la viaţa publică a celor dezavantajaţi din punct de vedere istoric de către un sistem politic. Implică aplicarea diferitelor criterii de selecţie pentru reprezentanţii diferitelor grupuri, ca pe o cale de rezolvare a inegalităţilor sociale existente. Aceasta poate fi distinsă de acţiunea afirmativă sau pozitivă, care implică încurajarea anumitor grupuri de a participa activ la viaţa social, politică şi economică a ţării.

Uneori, ea este de natură pur politică, cum este sistemul de cote iniţiat de Partidul Laburist din Anglia pentru a spori reprezentarea femeilor în partid.

În alte cazuri,  discriminarea pozitivă este înţeleasă mai mult ca o cale de creştere a şanselor, în special printr-o mai bună educaţie. În SUA, anii ’70, cazurile de discriminare pozitivă au privit rezervarea unui număr fix de locuri pentru admiterea în instituţiile educaţionale. Adepţii sistemului îl înţeleg ca pe o datorie istorică plătită de grupurile dominante în societate şi ca pe un proces care conduce la o mai mare integrare socială. Criticii sistemului subliniază că discriminarea pozitivă neagă atât principiul egalităţii cât şi principiul meritului şi că, mai mult, permite unor întregi segmente din societate să evite competiţia, ceea ce aduce prejudicii sociale.

17. CLASA DE MIJLOC. Clasă sau strat social care deţine o poziţie superioară faţă de clasa muncitoare, dar inferioară clasei de sus. Clasa de mijloc se distinge de clasa muncitoare prin ocupaţie şi educaţie. De clasa de sus se distinge prin idealuri morale şi venit; 80% din populaţia SUA se consideră făcând parte din clasa de mijloc. Termenul se referă mai degrabă la statut decât la clasă. Oamenii sunt consideraţi a fi de clasa mijlocie mai degrabă prin nivelul lor de educaţie, condiţiile fizice în care lucrează şi obişnuinţele lor de consum decât prin relaţiile lor cu mijloacele de producţie.

Educaţie: în Marea Britanie, din 1850 până în anii 1950, trecerea unor „examene pentru clasa de mijloc” a fost privită ca paşaport pentru acest statut. Deşi estompată, aceasta idee încă mai este întâlnită.

Condiţii fizice: “Guler alb” este aproape sinonim pentru clasa mijlocie, iar „guler albastru” pentru clasa muncitoare. O ocupaţie este proprie clasei de mijloc dacă activitatea are loc în condiţii de curăţenie şi nu implică munca manuală grea. Această distincţie se estompează şi ea o dată cu rapida schimbare în natura muncii, începând cu anii 1960.

Obişnuinţele de consum: cele mai uzuale măsurători de „clasă” sunt acelea utilizate de publicitatea industrială în scopul de a-i clasifica pe cei care citesc sau vizionează anumite elemente de mass-media.

18. ECONOMIA DE PIAŢĂ. Sistem de organizare economică în care echilibrul dintre cerere şi ofertă (de bunuri şi servicii) se face prin mecanism de piaţă, prin preţ, iar banii îndeplinesc rolul unui mijloc universal de schimb. Preţurile sunt acelea care orientează alocaţia de resurse şi distribuţia veniturilor. Problema esenţială astăzi constă în dezvoltarea unei economii de piaţă în care să fie maximizate avantajele şi reduse la minim dezavantajele. Din acest motiv, în prezent, economiile ţărilor dezvoltate sunt diferite atât de sistemele centralizate ale fostelor ţări socialiste, cât şi de modelul liberal clasic al economiei de piaţă autoreglant. Ceea ce se numeşte în aceste ţări “economie liberală de piaţă” este în realitate un teren economic în care se împletesc formele economiei de piaţă, extrem de diverse, cu intervenţiile programate ale puterilor publice asupra pieţei. Experienţa democraţiilor avansate demonstrează că, în societăţile contemporane, depăşirea continuă a contradicţiilor ce se nasc între valorile concurenţei şi inovării, pe de o parte, şi valorile de justiţie socială, de egalitate politică între toţi cetăţenii, nu permite abandonarea totală a intervenţiei forţelor în procesele pieţei. Soluţiile aplicate urmăresc un anumit echilibru între mecanismele pieţei. În acest sens, în economia avansată există activităţi de planificare prin pârghii economice (şi nu birocratice), iar neintervenţionismul înţeles în mod absolut n-a fost practicat niciodată.

 


Leave a Comment

You must be logged in to post a comment.