Femei şi Bărbaţi, Plăcerile vieţii — April 17, 2017 at 14:02

No f… way

by

Diferența de vârstă în cuplu: L-am iubit, desi era cu 20 de ani mai mare. Dar nu a mers.

Diferența de vârstă în cuplu nu e niciodată simplă. Mai ales când e mare. Poate fi o poveste extraordinară, intensă, un adevărat scenariu de film. Dar premise să dureze? Eu nu cred în aşa ceva.

M-am măritat, cuminte, încă din facultate. Am făcut Medicina şi acum sunt medic de familie. Am un copil, o fată de 10 ani.

Am divorţat de soţul meu cel abuziv verbal (o singură dată şi fizic) la 5 ani de la căsătorie. În aceeaşi zi în care ne-am căsătorit, am şi divorţat. Cu alte cuvinte, am aniversat căsătoria noastră printr-un divorţ.

Fostul meu soţ meu era mai mare decât mine cu o lună. Venim amândoi din familii destul de bine situate social, fiecare mai are un frate.

Părinţii ne-au tratat onorabil în copilărie, deci aveam toate premisele să avem o relaţie paşnică. Să facem doi-trei copii şi să îmbătrânim împreună.

Ne-am şi iubit chiar, aş spune, dacă ar fi mă uit în urmă. Sau nu mai ştiu… Cert e că mamele noastre ne-au presat să ne luăm, să facem o familie. Asta am făcut. Cu sau fără mare iubire.

Apoi am desfăcut-o. Nu pot spune că îl urăsc, până la urmă, el e tatăl fetei mele. Dar marea mea iubire a venit după. Şi a fost cu 20 de ani mai în vârstă decât mine. A venit pe când eu aveam 32 de ani şi el 52.

Un bărbat matur, cu păr grizonant, suplu, mereu îmbrăcat în negru, cu un singur ceas foarte scump la mâna stângă, care nu scotea multe cuvinte.

Divorţat, având o fiică de 16 ani. Când ne-am văzut prima dată era lângă o femeie atractivă de vârsta lui, am presupus că era partenera oficială.

Nu pot spune că m-au sedus toate astea. Le-am remarcat, dar nu m-am gândit niciodată că m-aş putea încurca astfel cu un tip din alt film, cum ar veni, de altă vârstă, din altă epocă, cu alte priorităţi. Ne-am întâlnit la Hilton să vorbim despre o procedură medicală pe care urma să o recomand pacientelor mele.

Părea absent, nu-l interesam nici ca profesionistă, nici ca femeie, dacă mă gândesc retrospectiv. Dar nu se punea problema vreunui interes. Cum am mai spus, nu mi-am imaginat că voi avea vreodată vreo poveste cu un tip mai în vârstă ca mine.

Momentul când s-a produs declicul a fost venirea chelnerului. Era plin la restaurant noi stăteam la o masă mai ferită. Eu voiam o cafea tare. M. s-a uitat scurt după chelner, care se îndrepta către o masă alăturată, unde fusese chemat.

Era cam la 10 metri de noi dar a virat spre noi lăsându-i pe cei la care se ducea să îl privească cu gura căscată. M. nu a făcut niciun gest, doar l-a privit. Acesta, ca hipnotizat, s-a îndreptat către noi şi s-a înclinat privindu-l în ochi.

Un bărbat care domină

„Partenera mea doreşte o cafea espresso.“ Atât. Bietul Mitică de la restaurant s-a înclinat şi s-a dus repede la bucătărie. Eu eram uşor scandalizată de nedreptatea făcută celorlalţi meseni, dar mândră că am prioritate.

„Partenera mea doreşte o cafea espresso…“ Şi azi mi se pare cea mai sexy declaraţie această propoziţie. Adică partenera lui e mai importantă decât tot restaurantul, şi el poate transmite asta dintr-o privire şi câteva cuvinte simple.

Iată ceva ce nu întâlnisem la bărbaţii de vârsta mea: dominanţa. E ceva ce nu se mai găseşte, pur şi simplu. Dominanţa elegantă, care mă face să mă simt cea mai importantă pe o rază de 100m.

Dominanţa cu care mi-a deschis portiera maşinii (mele), mi-a zâmbit rece şi m-a salutat. Cred că m-a îndrăgostit din momentul acela. Şi nu sunt o masochistă care caută un sadic dominator. Astea sunt aiureli.

Sunt o femeie căreia îi place să vadă spectacolul acesta frumos al masculinităţii protectoare. Chiar dacă e vorba de o femeie oarecare, cum eram eu atunci.

Ne-am revăzut în diverse contexte profesionale la o lună după acea cafea. Mi-a zâmbit obosit la o conferinţă şi m-a întrebat ce mai fac. I-am spus că îmi aniversez cei doi ani de la căsătorie, şi divorţul în acelaşi timp, şi că, dacă îmi permite, îl invit să celebrăm acest eveniment personal.

A râs şi mi-a spus că plăcerea e de partea lui. Nu a acceptat să plătesc eu cafeaua de la bar. Mi-a spus că detestă excesele feministe şi egalitariste. Că o femeie nu trebuie să plătească niciodată nimic nicăieri, chiar dacă poate să o facă.

„E o chestiune de principiu, nu înseamnă că nu admir femeile sau nu cred că ele pot să fie la fel de puternice cum sunt bărbaţii, cel puţin din punct de vedere economic, dar dacă femeile nu mai cer, bărbaţii nu vor mai oferi.“ Simplu.

La fel de simplu, l-am urmat în maşină, apoi la el în apartament, ca hipnotizată, la fel cum îl urmase chelnerul la întâlnirea noastră anterioară.

Ca hipnotizată…

Nu am vorbit prea multe. Am făcut dragoste amuzaţi, pe îndelete, la fel cum au fost şi interacţiunile noastre de dinainte. În pat era la fel ca în restul timpului, dominator şi sclav al plăcerilor mele, în acelaşi timp.

Nu vă spun detalii, cert e că am făcut cu M ce nu am făcut cu soţul meu niciodată. Era la fel de tăcut, la un moment dat l-am întrebat dacă dinadins o face pe misteriosul. Mi-a spus că da, că a asta prinde la femei.

L-am întrebat dacă e o chestie obişnuită, să ia femeile în maşină, apoi la el acasă, să le-o pună. Mi-a spus că îi place să fie original, nu face cu două femei acelaşi lucruri. L-am întrebat unde e, în toată treaba asta, partenera lui oficială, doamna blondă cu care îl văzusem.

Mi-a spus că sunt buni amici şi că nu, nu o deranjează faptul că el admiră şi alte femei. „Asta numeşti tu admiraţie? Ceea ce am făcut noi acum 30 de minute?“ l-am întrebat. „Da, ai un corp magnific. Ţi-l admir.“

Incertitudine, eschivare, tensiune

Discuţiile de genul acesta au fost nota obişnuită între noi. Eu îl întrebam direct ceva, el se eschiva elegant, ironic, uneori de-a dreptul sarcastic.

Nu am reuşit să aflu dacă se culcă doar cu mine sau şi cu altele. Eram în şah permanent. Nu voiam să fiu isterică, să îi cer explicaţii, să îi spun că mă enervează atitudinea asta deşteaptă şi detaşată.

Voiam să fiu la fel de sofisticată ca el, să nu-mi pese, să mă bucur de atenţia lui, de bijuteriile cu diamante pe care mi i-a oferit, de faptul că mă întreba ce mai face fata mea şi râdea de năzbâtiile ei.

Era măgulitor şi exasperant în acelaşi timp. Mai era şi faptul că avea cu 20 de ani mai mult ca mine. Nici în cele mai extravagante vise nu prevăzusem să mă combin cu un tip aşa de în vârstă. Ce să fac cu el?! Cum va arăta viaţa noastră peste 10 ani? Să-l duc la cardiolog? La reumatolog?

Când eu voi avea 42 de ani şi el …62? Şaizeci şi doi! Puţin mai mult decât tata. Şi cum să îl prezit eu familiei mele conservatoare din Timişoara, care mai crede că o să mă mărit iar cu un băiat de acolo, de lângă blocul unde am copilărit?

Şi de ce încep eu să am astfel de gânduri de a rămâne cu M? Doamne, de ce nu m-am controlat şi de ce m-am înamorat de acest tip…?!

No f… way.

M-am zvârcolit vreo 5 luni astfel. Între partidele de sex năucitoare, poveştile lui de viaţă de pe toate continentele, cadourile scumpe şi sarcasmele lui.

Nu am reuşit să mă decid să îl prezint fiicei mele, care ştia că am o relaţie şi mă întreba de ce nu îl cunoaşte şi ea. „Pentru că poate să-ţi fie bunic“, îmi venea să îi spun.

După jumătate de an am decis că nu mai vreau povestea asta. Că deşi ştiu că mă iubeşte, nu aş putea trăi cu el. Mi-am dat seama că iubirea nu garantează neapărat o relaţie bună. Că a fost cool cât a fost, dar că nu ne potrivim.

Am revenit la viaţa mea de doctoriţă fără cercei de diamant, dar mai calmă şi mai liniştită. Dacă regret că ne-am despărţit? Cum să nu… îl visez şi mi-e dor de el de mă doare carnea pe mine. Dar ştiu că e decizia bună. Ar fi fost prea complicat.

De S. L.

Foto: shutterstock.com

psychologies.ro

Leave a Comment

You must be logged in to post a comment.