Oops! It appears that you have disabled your Javascript. In order for you to see this page as it is meant to appear, we ask that you please re-enable your Javascript!

Centenarul Unirii – context politic, așteptări, speranțe

by

 

Ancheta „Contrafort” Nr. 11-12 (267-268), noiembrie-decembrie 2017
 Suntem aici, pe „meridianul românesc”, sub puternica presiune a istoriei. Anul viitor vom marca Centenarul Marii Uniri de la 1918. Și azi, ca și atunci, lumea e scuturată de friguri, incertitudini, e într-o mare frământare. Agresiunea Rusiei în Ucraina, noul „război rece” al Moscovei cu Occidentul, provocările globale, între care terorismul, mișcările centrifuge și separatiste din interiorul Uniunii Europene, întunecă orizontul, anunță schimbări importante de paradigmă.

Am invitat o seamă de istorici, scriitori și jurnaliști din România și Republica Moldova să răspundă la două întrebări legate de evenimentul pe care îl vom celebra anul viitor și de semnificațiile lui.
1. Pentru noi, românii, Marea Unire de la 1918 reprezintă o puternică sursă de emoție și legitimare. Unirea cu România este privită de tot mai mulți basarabeni ca soluție la impasul Republicii Moldova după 26 de ani de orbecăieli post-sovietice, perioadă care n-a făcut decât să ne adâncească în corupție, sărăcie și exod. Credeți că am putea avea un an 1918 în „ediție” nouă, revăzută și completată? Este capabilă clasa politică, societatea românească din cele două state să ne ofere în 2018 un proiect de integrare sau măcar o aniversare demnă a Unirii, care să ne încurajeze pe această cale?
2. Este Unirea, în condițiile de azi, o chestiune eminamente românească, asta presupunând că ar fi suficiente eforturile de sincronizare între cele două state, sau depinde și de contextul internațional? Are România și Republica Moldova destui și influenți prieteni care să contribuie la împlinirea acestui deziderat?
 

Vasile Romanciuc
 
1. Am putea avea o nouă „ediție” a anului 1918 doar în cazul în care aceasta ar fi „coordonată” de președinte, de șeful legislativului și de prim-ministru, având drept aliat „un colegiu redacțional profesionist” care este … parlamentul. Un cvartet care ar avea curajul să spună la unison: „Noi suntem români. Noi vorbim limba română. Noi gândim și simțim românește. Noi suntem parte a marii familii române.” Asta însă se va putea întâmpla numai dacă respectivii demnitari vor ajunge la cârmă fiind aleși de cei care acasă, la școală, la serviciu, în viața de zi cu zi, au în sânge, fără a-l transforma în lozincă, adevărul adevărat: „Noi suntem români. Noi vorbim limba română. Noi gândim și simțim românește. Noi suntem parte a marii familii române.”
Eu, ca român, mi-aș dori din tot sufletul ca acest mare vis al nostru să se împlinească acum, cât mai degrabă. Dar… politica nu are suflet. Societatea basarabeană încă nu este pregătită să facă acest pas decisiv. Dacă nu ar fi așa, nu am avea azi un președinte antiromân, kremlinizat, care crede că l-a apucat pe Dumnezeu de picioare și că e o nimica toată să iasă învingător în lupta cu poporul pe care își face iluzia că-l conduce.
Cred că Unirea va fi posibilă atunci când vom avea un electorat conștient de românitatea sa. Deocamdată, nu-l avem. Chiar dacă numărul celor care își doresc Unirea este în creștere. La noi, deocamdată, o minciună, oricât de dodonată, dacă este ambalată într-o bancnotă de 100 de lei, pentru destul de multă lume, devine argument.
2. Desigur, Unirea este, în primul rând, o chestiune românească. Dacă cetățenii din Țară și cei din Basarabia ar cere la unison „Vrem Unire!”, asta ar însemna că am făcut deja un pas important spre realizarea acestui deziderat. Același lucru ar trebui să-l facă și politicienii de pe ambele maluri ale Prutului. Aici însă apare o întrebare care nu e deloc de neglijat: câți dintre ei sunt pregătiți – în numele viitorului nostru comun – să renunțe la fotolii ș.a.m.d.? Pentru că o bună parte dintre ei vorbesc de Unire numai în campaniile electorale, iar când ajung în tot felul de funcții importante, fac pe mortul în păpușoi. Politicienii ar trebui să declare limpede: interesul nostru național este Unirea și, pentru ea, trebuie să fim gata să plătim – fiecare dintre noi – costurile inevitabile. Dar, cred că mai e drum lung până la maturizarea politică a societății noastre – asta însemnând, după mine, să ajungem în situația când electoratul va fi cel care direcționează partidele spre Unire, și nu invers.
Bineînțeles, avem nevoie de un context internațional favorabil recunoașterii Unirii. Acest context însă trebuie „construit” – în primul rând – cu implicarea majoră a diplomației din cele două state românești, care, neîndoielnic, va trebui să treacă peste tot felul de obstacole pe care politica rusească, tot mai agresivă, nu va ezita să le creeze.
„Testamentul” lui Pan Halippa, chiar și după un secol, rămâne de mare actualitate: „…Cel mai mare duşman este în mijlocul nostru. Acesta este NEUNIREA. Fraţii mei! Biruiţi acest straşnic duşman şi noi vom birui totul.”
 
 
Armand Goșu
 
1. Nu văd nimic care să-mi sugereze măcar că centenarul va fi marcat într-un mod inteligent și totodată decent. Standardele mele în materie de centenar nu sunt deloc ridicate. Îmi închipuiam că 2018 ar fi putut fi un an de bilanț, în primul rând. Președintele ar fi putut să inițieze constituirea unor comisii, încă de la sfârșitul anului 2016, ca să aibă timp – în cursul anului 2017 – să redacteze rapoarte pe diverse domenii, în jurul cărora administrația prezidențială ar fi putut organiza niște dezbateri. În urma acestor dezbateri s-ar fi putut decanta ceva concluzii, despre ce-am făcut ca națiune, în ultima sută de ani, ce obiective ne-am putea propune pentru viitor, care ar trebui să fie prioritățile, ce va fi de făcut în unul sau altul dintre domenii. Ar fi rezultat niște documente de referință, la care ne-am fi putut noi sau copiii noștri raporta peste 10 sau 25 de ani. De ce Traian Băsescu a putut să organizeze acele comisii, pe agricultură, educație, analiza regimului comunist etc., la redactarea rapoartelor au participat mii de experți, iar actualul președinte nu poate, deși are cel mai bun pretext cu putință, centenarul, nu pot înțelege! Dacă centenarul nu ne prilejuiește un moment de reflecție asupra nouă înșine, atunci când o să găsim timp pentru asta? Tare mi-e teamă că centenarul va oferi prilejul politicienilor populiști să-și promoveze ideologia urii, demagogia, frustrarea, va fi ocazia perfectă pentru finanțarea unor produse culturale îndoielnice, pentru munții de mici și bere la draft, în nori de fum de grătar care sfârâie, cu scopul loializării electoratului unor partide politice aflate la putere. În loc să ne unească, centenarul ne va dezbina și mai tare. Ce se întâmplă cu centenarul exprimă foarte bine evoluția României, a vieții publice, a elitei politice, a lumii culturale, universitare, toate se duc în jos, mă și mir că mai au unde să coboare, atât sunt de jos.
2. Centenarul nu cred că va contribui la apropierea României de Republica Moldova. Alta e agenda publică la Chișinău, unde domină de câțiva ani o profundă criză politică, economică, socială, morală. Soluția nu e la București, unde sunt probleme, dar de alt fel, și unde nici nu există o bună înțelegere pentru ce se întâmplă în Moldova, ci soluția trebuie căutată la Chișinău, în alegerile care o să vină în toamna anului viitor, cel mai probabil. Va fi o campanie foarte dură, care va concentra energiile moldovenilor și le va face agenda în următorul an. E o iluzie să-și închipuie cineva că în afară de o pătură intelectuală care se identifică drept românească, și alți câțiva romantici, poate nucleul dur al fostului PPCD și apoi PL, tema centenarului va fi prezentă în dezbaterea publică de la Chișinău. La fel, la tema Unirii rezonează un număr mic de oameni, de fapt. Dar, se fac bani din traficarea sentimentelor așa-zis patriotice, în Moldova, dar și în România, în ultimii ani a apărut un business de succes, pe tema unionismului. Unii parteneri ai României au atras atenția Bucureștiului că, sponsorizând astfel de mișcări într-un context de criză regională, faci de fapt jocul Rusiei. Unii de la București sunt ticăloși și înțeleg foarte bine ce joc fac în acest moment de criză, cu Rusia agresor fără precedent, alții sunt doar idioți utili ai Moscovei.
 
 
Andrei Țurcanu
 
1. Nu cred în minuni. Anul 2018 nu poate să ne ofere niciun fel de surprize. Din înhăitarea unor interese mercantile, de partid sau oligarhice, nu pot să iasă decât fumigene politicianiste, care nu fac altceva decât să prelungească agonia cu numele de „RM” și să amâne pentru un viitor indefinit actul reunificării.
2. Unirea este eminamente o chestiune românească, pe care ar trebui și pot s-o facă doar românii de pe ambele maluri ale Prutului. Prieteni influenți nu prea avem în această problemă. Inamicii reunificării însă îi regăsim peste tot, în Est și în Vest. Aceasta nu înseamnă că suntem predestinați la o veșnică împărțire în „două state românești”. Mai degrabă, dimpotrivă, precum am și declarat cândva la tribuna primului Parlament democratic: „UNIREA, domnilor, este un destin”. Într-un sfert de secol, cred, noi am pierdut mai multe oportunități de a o realiza. Și nu neapărat din cauza unor piedici externe! Înainte de puternica și inexorabila „mână a Moscovei”, ne joacă festa mereu tembelismul nostru notoriu, lipsa de viziune, incapacitatea de a coagula forțele politice din România și RM într-un mare proiect național. Reunificarea AZI depinde numai de români și poate fi doar opera românilor.
 
 
Nicolae Negru
 
1. Ceea ce e posibil e inevitabil, spunea un poet american (William Carlos Williams). Dacă a fost capabilă clasă politică, societatea românească să profite de „slăbiciunea vremelnică” a Rusiei în 1918, de ce nu ar fi capabilă să se „mobilizeze” pentru o a doua șansă pe care o va oferi, o oferă deja, istoria? Dacă există „originalul”, Unirea în „ediție nouă, revizuită și completată” e o chestiune de timp și efort intelectual, de evaluare corectă a condițiilor actuale.
2. Hotarele politice din Europa devin tot mai transparente, funcția lor se reduce la niște linii convenționale, simbolice, înlesnind întâlnirea dintre popoare, procesul de creare a unor spații comerciale, economice, culturale și informaționale comune, a unor construcții politice supranaționale, cărora li se transmite o parte din suveranitatea statelor componente. Uniunea Europeană este un exemplu de acest fel, asigurând înțelegerea și conviețuirea unor popoare despărțite de-a lungul secolelor de diferende și diferențe care păreau ireconciliabile.
Noi suntem, pe ambele maluri ale Prutului, același popor, nu ne desparte nimic, decât doar experiența ceva diferită și un hotar trasat de Stalin și Hitler. Astăzi depinde de noi înșine ce vom face cu hotarul politic dintre România și Republica Moldova. Faptul că am scos sârma ghimpată de pe frontieră sigur că nu a plăcut Rusiei, dar nici ea nu poate interveni direct, căci e vorba de decizia unui stat suveran. Dacă scoatem sârma ghimpată și din capetele noastre, dacă majoritatea cetățenilor Republicii Moldova vor dori reunirea, cine ar putea să se opună deschis? La o primă etapă, ne putem uni economic, financiar, restabilind cele peste douăzeci de poduri din perioada interbelică, asigurând circulația liberă a cetățenilor, a mărfurilor și serviciilor, a capitalurilor, a forței de muncă, așa încât să ne simțim „ca acasă”, în același spațiu cultural și informațional, oriunde în România, iar cetățenii români să se simtă la fel traversând frontiera de pe Prut, fără vămi și grăniceri, marcată simbolic, o simplă linie de înlăturat la momentul potrivit, când ne vom clarifica ce facem cu Transnistria (care e o temă aparte).
Reunirea a început odată cu lupta pentru alfabetul latin – prima „punte” de peste Prut distrusă de ocupanții sovietici în 1944. Ce forță a răului, ce rațiuni absurde i-ar putea ține pe români separați unii de alții astăzi, în epoca globalizării, a convergenței și interferenței statelor și popoarelor, când mișcările centrifuge, izolarea, separatismul sunt în contra curentului general? Moldoveniștii și alții care hiperbolizează patriotismul județean, provincial, dacă nu sunt niște diversioniști, agenți ai Rusiei nevindecate de imperialism, sunt niște idioți utili, miopi, anacronici, victime ale ignoranței, ale retardului cultural. Timpul lucrează pentru reUnire.
 
 
Sorin Nica (SUA)
 
1-2. Apropierea aniversării unui secol de la Unire ar putea fi un bun prilej de introspecţie personală şi naţională, ocazie de a ne uita în oglinda istoriei şi de a ne întreba: cine (mai) suntem noi? Şi încotro mergem? Propun un exerciţiu de empatie: să ne imaginăm trăitori în anii Primului Război Mondial pe aceste meleaguri şi să ne punem în opincile unui ţăran generic luat de la vatra lui, cu ordin de încorporare dat de nişte autorităţi pe care nu le-a văzut niciodată, aflate într-o capitală în care n-a călcat niciodată. Şi să înţelegem că acel ţăran a plecat la război în primul rând cu gândul de a-şi proteja familia şi propria vatră. Şi că toate acele suflete aruncate în stihia războiului, şi luptând iniţial fiecare pentru sine şi ai lui, au trebuit să înţeleagă că au un scop comun, că împreună se pot apăra mai bine, că „ai lor” sunt de fapt atât camaradul de alături, cât şi cel de peste Carpaţi sau de peste Prut, că „unirea face puterea”. Cred că, mai mult decât oricare alte împrejurări anterioare, acel război total şi generalizat a reprezentat atât catalizatorul, cât şi coagulantul conceptului de „Noi”: „noi, Naţia”.
Pe de altă parte, naţiunea este un organism viu, supus schimbării şi adaptării. Cunoaşterea trecutului ne oferă eşafodajul construcţiei naţionale – dar întregul îl edificăm încontinuu noi, cei de azi. Mai mult decât orice fel de sprijin sau piedici venite din afară, o nouă Unire depinde mai ales de noi. Iar noi suntem datori atât faţă de noi înşine, cât şi faţă de urmaşi, cu o bună înţelegere a propriei identităţi: ce altă dovadă mai bună a unei adevărate derute identitare decât existenţa unui imn de stat intitulat „Limba noastră” şi-a unei sărbători publice omonime, atunci când cetăţenii nu se pot pune de acord despre ce limbă e vorba?
Stăpânirea informaţiilor corecte înseamnă şi ea putere. Spre deosebire de ţăranul invocat mai sus, a cărui capacitate de adaptare la provocările momentului depindea în cea mai mare parte de propriul instinct şi experienţă de viaţă, noi avem acces la cantităţi de cunoaştere nelimitate, acces care vine cu o mare responsabilitate: discernământul. Un pericol major în zilele noastre îl reprezintă propaganda acerbă a neprietenilor, care convinge nepermis de multă lume că vesticii ne sunt duşmani, că susu-i jos, că albul e gri-murdar, că lupul e oaie. Situaţia nu este critică încă – aşa cum a ajuns să fie în ţările componente ale „grupului de la Visegrad”, ţări care până nu demult erau exemple de progres social şi economic pentru noi ceilalţi de pe aici. E interesant să privim cum exact acele stratageme exersate pe noi pentru mulţi ani sunt folosite astăzi pentru a induce zâzanie şi dezordine internă în societăţi altfel aşezate. Mă refer aici la exemple cum ar fi: susţinerea din umbră a curentelor separatiste; sau sprijinirea ambelor tabere aflate de o parte sau de alta a unui dezacord – cu efectul scontat al confruntării dintre ele; sau aruncarea în prim-planul atenţiei publice a unor false probleme, cu efectul distragerii de la adevăratele priorităţi; sau invocarea unor miriade de „realităţi alternative” – de fapt falsuri destinate a induce scepticism faţă de adevăr.
După exaltarea, speranţa şi tangibilitatea unei posibile reîntregiri a Ţării, trăite şi de o parte şi de alta a Prutului în prima jumătate a anilor ’90, au urmat lungii ani de cinism, dezamăgire şi resemnare, acompaniaţi de oportunismul şi ipocrizia politicienilor de nimic din ambele capitale româneşti. Avem nevoie mai ales de consens intern (înaintea oricăror aprobări externe) atunci când vine vorba despre orice proiect unionist; atenţie însă: asta nu înseamnă excluderea minorităţilor, ci dimpotrivă, cooptarea lor la noul proiect naţional. Iar asta n-o s-o putem face decât fiind mai buni, mai corecţi, mai de succes decât alternativa (iar precedente există nu departe de noi, dacă e să ne gândim la ţările baltice). Şi mai e un factor foarte important: România trebuie să fie cunoscută în Basarabia mult mai bine decât o face; fiindcă rudele şi prietenii se îndepărtează sau sunt separaţi de viaţă uneori, iar străinul abuzator poate părea mai aproape doar fiindcă e prezent, fiindcă e acolo. Media, cultura de consum, economia Republicii Moldova sunt acaparate de alţii, în timp ce „limba noastră” lâncezeşte. Ultima dată au trebuit să treacă 106 ani pentru a ne regăsi acasă în aceeaşi ţară, şi am reuşit – în ciuda tuturor piedicilor „de netrecut”.
 
 
Gheorghe Erizanu
 
1. Nu cred într-o nouă ediție 1918 pentru 2018. Avem o clasă politică obeză în ambele capitale. Politicienii actuali nu au trecut prin șocul pierderii teritoriului țării. Jertfirea de sine e o noțiune pentru naivii din manualele de istorie. Politicienii sunt ocupați cu betonarea legislației pentru protecția propriilor averi acumulate. Mai există și această cochetare a fratelui de alături: oricând mizăm pe sprijinul lui. Nu avem frica popoarelor care sunt singure. Și doar singure pot supraviețui. Republica Moldova mizează pe București. Bucureștiul mizează pe Bruxelles și NATO. În momentele grele noi cedăm altuia răspunderea în fața istoriei. Altcineva decide. Nu e decizia noastră. Ardealul nu-l are pe Maniu. Azi Teleormanul îl are pe Dragnea. Basarabia nu-l are pe Stere. Sadova îl are pe Dodon. Politicienii de azi pot să-și tragă o insulă în Teleorman pentru o reîntregire a averilor. Asta ar fi „o ediție nouă, revăzută și completată” a reunirii. Și Belina poate fi privită ca o reunire. Depinde cum privești.
Probabil, va fi o aniversare demnă a Unirii. Pentru unii. Din câte știu, editorii din Republica Moldova nu au dreptul să aplice la proiecte pentru Centenarul Unirii. Regulamentul permite doar editorilor din România. Dar acum nu mai știu dacă există și buget pentru proiecte editoriale.
Am încercat să propunem o serie de cărți pe tema Unirii 1918. Pe banii editurilor. Doar să utilizăm sigla Centenarului. Pentru a atrage atenția și pentru o coerență editorială. Vorbesc de o inițiativă mică a Uniunii Editorilor din RM și a Asociației Editorilor din România. Ministrul Culturii de la București ne-a răspuns în presă: cine dorește să utilizeze sigla, să fie bun și să cumpere drepturile de autor.
Pe de altă parte, cred că va fi un Centenar mănos pentru negustorii de patriotism. Ei vor fi cei care vor duce drapelul Unirii pe sub Arcul de Triumf la 1 Decembrie 2018.
2. Unirea e o chestiune „eminamente românească”. Pentru asta și Bucureștiul, și Chișinăul, elementar, trebuie, pentru început, să vorbească, să vorbească, să vorbească. Atunci ar putea fi auziți. Într-o Europă cu Brexit și independența catalanilor, ar putea fi un exemplu de reintegrare europeană. Să vorbim corect și onest despre problemele noastre din 1918, din 1940, din 1944, din 1968, din 1989, din 2018. Fără negustorii lui Decebal și cămătarii lui Ștefan cel Mare. Noi am lăsat problemele Unirii din 1918 pentru Dodon and Ko. și vorbim doar de parfumul Casei Regale din Dobrogea interbelică.
 
 
Virgil Pâslariuc
 
1. Pentru societatea noastră, Centenarul Unirii ar trebui să fie în primul rând un bun prilej de reflecţie asupra trecutului, care ne-ar permite să gândim lucrurile la rece, de la distanţă, să înţelegem ce am făcut şi, mai ales, ce n-am făcut, ce am obţinut şi ce am pierdut în acest veac. Aici nu mă limitez doar la discursul istoric, chiar dacă avem nevoie să revizuim critic anumite postulate istoriografice. Mă gândesc aici şi la alte forme ale memoriei colective, care sunt în permanentă gestaţie, la acele imagini ale trecutului pe care şi le creează diferite grupuri sociale (fie etnice, confesionale sau socio-profesionale), iar aceste imagini sunt foarte importante, deoarece sunt nişte surse de alimentare identitară extrem de puternice şi influenţează, adesea, chiar atitudinile (geo)politice ale membrilor săi. Vorbim de nişte memorii competitive, care se dezvoltă cumva în paralel sau chiar în pofida discursului oficial, căzând cel mai adesea pradă instrumentalizării politice, din care cauză societatea noastră rămâne divizată şi polarizată. Ce loc ocupă evenimentele de acum 100 de ani în memoria colectivă a fiecărui grup, cum se raportează acestea faţă de actul Unirii, ce semnificaţii îi conferă şi cum aceste atitudini determină comportamentul lor social sunt probleme la fel de importante ca şi cele care animă comunitatea academică (adâncirea cunoaşterii istorice). Vorbim, de aceea, de un efort revendicativ din partea întregii societăţi, repet, discursul istoriografic fiind doar o parte din acel masiv de informaţii şi cunoştinţe despre trecut, care stă la temelia conştiinţei noastre istorice. Dacă în cadrul Centenarului se va reuşi un dialog productiv, echidistant şi critic, cu antrenarea unui spectru social cât mai larg şi reprezentativ, atunci există şanse să se găsească nişte puncte comune, în jurul cărora să se plămădească nişte proiecte unificatoare la nivelul societăţii. Rămân, totuşi, destul de sceptic în privinţa unei asemenea posibilităţi, având în vedere gradul de politizare al problemei, mai ales într-un an electoral, pe care, din multe privinţe, îl consider decisiv…
2. Unirea n-a fost o chestiune „eminamente românească” nici când s-a făcut … Unirea! Şi astăzi factorul internaţional rămâne important, deoarece anume Uniunea Europeană şi statele care o compun rămân decidentul major în această problemă, cel puţin din 1 ianuarie 2007. Dar eu împărtăşesc ideea că una din condiţiile sine qua non ale oricărui proiect integraţionist (fie în formula Unirii, fie în cea a eurointegrării) este reducerea substanţială a decalajelor economice, sociale, politice şi chiar culturale dintre România şi Republica Moldova, care, din an în an, trebuie să o recunoaştem, devin tot mai mari. Unirea sau eurointegrarea nu este cuplarea mecanică a unui teritoriu la alt teritoriu, nici chiar a unui stat la alt stat, ci integrarea unei societăţi în cadrul altei societăţi. Noi trebuie să integrăm societatea din Republica Moldova în societatea europeană, iar acest lucru înseamnă modernizarea tuturor aspectelor vieţii noastre, înseamnă asimilare de valori, adoptarea unor standarde de viaţă, cu alte cuvinte înseamnă efort, dăruire şi sacrificiu. Suntem gata de aceasta? Rămâne de văzut.
 
 
Mircea V. Ciobanu
 
1. Răspunsul meu la această dublă întrebare ar fi cumva dublu paradoxal: o reeditare a lui 1918 este absolut posibilă, dar clasa politică, una compromisă, se pare, definitiv, din păcate nu ne poate oferi niciun proiect de integrare, nici măcar o consemnare demnă a evenimentului istoric. Blestemul acesta care se ţine lanţ de ani buni poate fi anihilat printr-un efort al intelectualităţii, al societăţii civile, al oamenilor de bun-simţ şi de bună-credinţă. Or, tocmai aceste eforturi ar putea schimba şi clasa politică, şi, în consecinţă, statutul politic actual.
În 1918, ca şi în 1859, a existat voinţă şi a existat o clasă politică inteligentă (chiar erau nişte intelectuali patrioţi, nu profitori de duzină), mai plină de demnitate, cu voinţa fermă de a ieşi de sub tutela imperiilor şi de a regăsi unitatea naţională, dintr-un considerent pragmatic, anunţat în poezia „moldoveanului” unionist Vasile Alecsandri: „Unde-i unul, nu-i putere…”
2. De fapt, nu numai azi, ci şi în cazul celorlalte două uniri, nu a fost vorba doar de o problemă internă a românilor. În 1859 Unirea însemna totodată un pas spre independenţa naţională (obţinută în 1878 cu contribuţia activă a făuritorilor Unirii). În 1918 Unirea se producea în contextul unui război mondial şi al destrămării imperiilor rus şi austro-ungar. Reunificarea teritoriilor româneşti era susţinută şi de discursurile politicienilor occidentali (ai Antantei, în primul rând), ca să ne amintim doar de cele „14 puncte” ale preşedintelui american Woodrow Wilson. Deşi nu a fost o susţinere univocă şi unanimă, recunoaşterea internaţională a unirii Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei a fost eminamente necesară pentru asigurarea unei dezvoltări sociale şi culturale care, în numai 22 de ani, a lăsat în Basarabia amprente vizibile şi azi, o conştiinţă românească şi speranţe pentru reiterarea evenimentului.
Acum, în afară de Rusia, care, fireşte, nu ar vrea să-şi piardă foştii vasali din fosta URSS, parcă nu prea ar trebui să existe oponenţi externi ai unei eventuale reunificări. De vreme ce ţările UE acceptă o asociere şi colaborare strânsă cu RM, de ce s-ar opune unei integrări europene prin reunire cu România? De vreme ce hotarele dintre ţările UE devin tot mai mult un fel de marcaje administrative în loc de frontiere politice, oare mai are importanţă forma de integrare? În acelaşi context, cred că şi pe plan interior (panromânesc), şi pe plan exterior (european, occidental) nu ar trebui să existe disensiuni şi demarcaţii artificiale între promotorii eurointegrării şi ai reunirii. Armonizarea acestor viziuni (şi acceptarea, reciprocă, a soluţiei raţionale) ar însemna şi un pas spre posibila reunificare, în una din formele posibile azi (ca soluţie reală): integrare europeană prin reunire sau reunire prin integrare europeană.

Pagini redactate de Aleutina SARAGIA și Sergiu VLASÎ

contrafort.md

Leave a Comment

You must be logged in to post a comment.