Cultură şi Educaţie, Proză şi poezie — October 6, 2017 at 13:26

”Atunci când un neam ajunge să fie convins că nu se mai poate face nimic cu el este pierdut şi eu l-am ruinat”

by

Din cartea „Principele” a  lui Eugen Barbu, vă prezint un fragment deosebit de relevant pentru felul în care perioada fanariotă a rămas în istoria noastră: o parte dintr-un discurs pe care principele îl ţine lui messer Ottaviano, vrăjitor şi consilier de taină. Este foarte interesant cum se poate face o paralelă perfectă între vremurile de atunci şi cele de azi, din punctul de vedere al mentalităţii, al obiceiurilor, al limbii… Un tablou perfect al societăţii româneşti de azi, dacă înlocuim ici-colo nişte termeni.

mitaÎn fragmentul de mai jos „princepele”, finalmente răpus, a făcut „pact cu diavolul”, practicând „jaful de suflet”, a dezarticulat „tot ce semăna în ţara asta cu dragostea faţă de pământul ei…” și toate criteriile de valoare au fost răsturnate… oare nu la fel se întâmplă și azi? Cu siguranță, veți constata că asemănarea cu realitatea zilelor noastre este absolut izbitoare!

……………………………………………………….

Sunt obosit, messer Ottaviano, puterea de care-mi tot trăncăni m-a ostenit, nu am ce face cu ea. Sunt melanholic. Am dorit-o mult şi am avut-o. Am abuzat.

Poate nu ştii ce sunt capitulaţiile faţă de Sultan, poate nu ştii că am dezrădăcinat tot ce semăna în ţara asta cu dragostea faţă de pământul ei.

Nenorociţii ăştia nu mai ştiu ce sunt aceia strămoşi, i-am corupt, i-am învăţat să fure, nu au o armată a lor, am tocmit mercenari tocmai ca să-i învăţ să mă ştie de frică.

Ce vrei să mai fac decât ticăloşia asta de a-i sili să-şi uite limba?

Îmi vorbeşti de o muncă în spirit. Află că i-am surupat şi în spirit. Din şapte cuvinte, trei sunt greceşti, şi două turceşti, ce mai rămâne? Popii cântă psalmii în limba mamei mele şi-a mea.

I-am lipsit de simţul militar ca să pot să-i stăpâneasc. Ei mai bine beau decât să se bată şi i-am învăţat că asta e o virtute.

A contempla, nu a face! Cunoşti un pact mai frumos cu diavolul decât acesta?

Nătângii trag pe gât holercă şi cred că au dobândit mântuirea. Acest neam l-am visat prăbuşit în beţii şi în neputinţă şi-l voi avea, pentru că-mi fac datoria, faţă de-al meu, ce duşman îi este.

Vii tu, un copil, şi vrei să mă înveţi ce mai am de făcut? Ce mai am de făcut?

Şcoala e grecească de asemenea, mânăstirile ale compatrioţilor mei se află şi laolaltă averile lor fac a şasea parte din ţară.

Ţara, sau ceea ce numim noi ţară, este coruptă până în măduva oaselor. Nu se dobândeşte nici bună ziua fără un bacşiş. Înţelegi? Ştii ce-i acela bacşiş? Nice cu tunurile, nice cu puscile nu poţi face mai mult rău.

Atunci când un neam ajunge să fie convins că nu se mai poate face nimic cu el este pierdut şi eu l-am ruinat.

Crezi că acest cor de linguşitori care mă înconjură, care-mi beau vinul şi-mi mestecă fazanii de pe masă sunt prietenii mei?

Tot ce-a fost cinstit în ţara asta zace în beciuri, putrezeşte sau a murit demult.

Mie nu-mi trebue împotrivire, pentru că împotrivirea este mama cugetării şi cugetarea scuteşte de sânge mâna ce doreşte să verse sângele. Uite, ţin între degetele mele un şirag de mătănii, mă sfiesc şi mă rog, popii au asurzit cu rugăciunile lor poporul care crede că jaful ce-l fac e urgia venită de la Dumnezeu, pentru că aici, pe pământ, trebue ispăşit, nu în altă parte.

Gura mea fată minciuni fără de sfială, cu o mână mângâi şi cu alta retez capete. Cupiditatea mea a cerut să am geniu fiscal. Când ai să înveţi hârţoagele mele ai să pricepi ce mare lucrare am făcut.

Mi-am adus toate neamurile din Fanar şi le-am zis consilieri. Ei au învăţat pe cârcotaşii ăştia mici de aici ce-i acela un cârcotaş mai mare. Îi fur şi-i pun să-mi ureze de sănătate.

Mitropolitul mă binecuvânta şi mă numeşte în faţa mulţimii cel mai mare prieten al acestui norod, eu îl jupoi şi el se roagă pentru sănătatea mea.

Să ştii că cel mai uşor lucru pe lumea asta este să fii nedrept.

Mă credeai adineaori când mă spăşisem şi spuneai că sunt numai un ucenic al tău?

 Le-am tăiat pădurile, le-am golit minele de sare, de aur şi de tot ce are mai bun pământul acesta. Corăbii neobosite umblă pe mare spre Stambul, ziua şi noaptea, şi setea stăpânilor mei creşte văzând cum se poate lua totul în cântece de mulţumire.

Am încurajat mita, am prefăcut vinul, doresc să-i tâmpesc, am vraci ai pimniţelor care amestecă dresurile cu apa şi zic că au cules toate viile. Dar vinul merge în altă parte şi-mi aduce mie aur şi bogăţie.

Vrei să ridic biserici de marmură aici unde nu ţine nimic? Ε bun şi lemnul că arde repede.

Arhimandriţii îmi aduc butoaie cu miere verde, cea mai rară miere din lume şi mi-o oferă pentru un scaun care este al jafului.

Şi nu orice jaf, e jaf de suflet, pentru că văzând norodul ce corupt e clerul său, nu mai crede în nimic şi eu de asta am nevoie. Vreau să-l dezarmez şi l-am dezarmat. Sfinţii, chiar dacă ar mai învia pe acest pământ, ar fi ucişi cu pietre.

Nimeni nu mai are nevoie aici de cinste. Ea ar fi ca holera, ca ciuma, ca ducă-se pe pustii.

Am corupt şi banii, i-am făcut de nemica, lucrez cu parale turceşti şi greceşti, îi învăţ pe hoţi să strângă lire şi nu creiţari, să ascundă dacă mai au ce ascunde tot ceea ce eu le voi fura odată şi-odată.

Orice tiranie se sprijină pe o aristocraţie şi eu mi-am făcut-o. N-o vezi în jur? Au căleşti de Viana, au cai, au moşii, au mine, au tot.  Fetele lor se cumpără la masa de joc ca târfele, averile când cresc prea mult, vine gâdele şi scurtează ceea ce trebue scurtat. Cum spunea Battista Mantovano?

La noi sunt de vânzare templele, preoţii, altarele, cele sfinte, coroanele, torţele, tămâia, cerul este de vânzare şi Dumnezeu însuşi!

Le-am dorit să mă viseze şi în somn, ce mai vor? Frica le este nevasta de fiecare noapte. Când se scoală dimineaţa, se miră că nu i-au târât cine ştie unde şi-mi mulţumesc că le-am mai dat un soare cu graţie.

Pe care nu am putut să-l cumpăr, l-am dat morţii.  Am grije să trimit prin oamenii mei zvonuri, îi turbur, îi înfricoşez, îi ştiu, le cunosc toate faptele, toţi fraţii, ibovnicele şi mamele.

Oamenii mei îi pândesc şi când seduc, să mă ierţi, afară! în timp ce par cu frica lui Dumnezeu, îi defăimez, le trimit ibovnici nevestelor ca să-i am la mână, le cer când nici nu se aşteaptă şi dacă mârâie, le înfăţişez teribilele lor fapte de care, de cele mai multe ori, nice nu sunt vinovaţi.

Femeile lor lucrează cu gura lor spartă pentru mine, de la ele ştiu cum stă rânza în fiecare. Şi asta nu-i puţin. Au învăţat cu vremea, una să spună şi alta să facă. De trei ori era să-mi pierd capul şi-am scăpat.

Chehaiaua mea de la Stambul ce înghite baniţe întregi cu bani m-a prevenit de fiecare dată.

Am duşmani mulţi, dar fierul îi aşteaptă pe toţi. Înapoi în mahalaua Fanarului nu vreau să mai mă întorc.

Ca să învăţ limba turcă, mama mea şi-a vândut tot. Supuşenie şi elocinţă până iei puterea, zicea ea, şi bine zicea.

Să ştii şă aştepţi şi după aceea să loveşti!

Pe tâlharul care fură pentru mine îl fericesc, pe tâlharul care fură pentru altul îl nenorocesc.

Boerii mei puturoşi, aceşti kabadaz mă cred sfios şi temător, le dau in fiecare zi iluzia că mi-e frică de ei şi când pot, îi umilesc în faţa celorlalţi. Îmi ştiu de frică.

Am şi câţiva grămătici, dar ăştia sunt plicticoşi şi compilatori. Când mă supără câte unul îl pun să latre cum face câinele şi el latră.

Nu cunosc speţă mai laşă şi mai gata să lingă unde a scuipat. Cică trăesc din trândăvie ca să poată gândi. Pentru ei, eu gândesc. Şi-asta ajunge!

Mai are puterea despre care-mi vorbeai vreun văl, ca să-l sfâşii…”

Leave a Comment

You must be logged in to post a comment.