Oops! It appears that you have disabled your Javascript. In order for you to see this page as it is meant to appear, we ask that you please re-enable your Javascript!
Responsabilitate socială — November 13, 2018 at 15:28

38 de martori, niciunul nu a sunat la politie

by

 

img

Ma duceam cu un prieten la un festival al berii care avea loc in Piata Constitutiei, cu cativa lei in buzunar amandoi, cat sa bem doua trei halbe fiecare. Se intampla la inceputul anilor 2000 asta.

Era weekend si amandoi avusesem o saptamana grea la locurile noastra de munca, asa ca tot ce voiam era sa ne racorim putin, dar si sa ne vaitam de vietile noastre. Pe trotuar, inspre piata, oamenii veneau in valuri, zgomotosi, artagosi intre ei si pusi pe distractie.

Undeva pe la mijlocul distantei dintre gura metroului si unde era distractia s-a intamplat ceva de domeniul fantasticului pentru mine. Pe jos un tip, tanar ca noi si lungan, cred ca avea mai bine de 1,90 inaltime, incerca sa se ridice si nu reusea.

Initial nu am bagat de seama, am crezut ca este un betivan care isi pierduse echilibrul. Apropiindu-ne, insa, am observat ca oamenii care treceau pe langa el, se uitau nedumeriti la el, dupa care intorceau privirea si isi continuau drumul. Era ceva in comportamentul lor, insa, care m-a facut sa ma uit mai atent la lungan.

Si atunci am realizat ce se intampla. La capul celui cazut era o baltoaca de sange. Din cap ii curgeau picaturi mari, de un rosu inchis la culoare, aproape suvoi, de fiecare data cand incerca sa se ridice.

Am tresarit atunci si m-am uitat intrebator la prietenul asta al meu. Isi daduse seama si el de imagine, probabil ca toti ceilalti care treceau pe langa cel ranit. Nu vreau sa speculez mai mult decat trebuie, dar daca eram singur, cred ca si eu imi continuam drumul. Dar fiind cu cineva chiar langa mine, nu am putut sa ignor ce se intampla.

“S-a lovit…”
“Cred ca e beat, a cazut si s-a dat cu capul de bordura…”

Si din cateva cuvinte, ne-am indreptat catre el. M-am uitat in jurul nostru, lumea parea la fel de indiferenta ca pana atunci.

“Esti bine?”, a intrebat prietenul meu pe cel cazut, fara sa primeasca insa un raspuns.

Iar eu am strigat catre cei care treceau pe langa noi:

“Un doctor, avem nevoie de un doctor!“

La galagia facuta de noi, lumea a inteles ca s-a intamplat ceva grav. Au aparut si alti spectatori, pana s-a facut cerc in jurul nostru.

“Doctor?”, am repetat eu. Iar tipul cu care eram, in transa initial, a tresarit si a raspuns exact ca un elev caruia i se striga numele, cand se face prezenta.
“Eu!”

Lasand dramatismul la o parte, situatia a fost amuzanta. M-am uitat la el confuz.

“Tu?”, l-am intrebat.
“Pai sunt la medicina. Student, dar sunt la medicina, nu?”

Avea dreptate, era la medicina. Era cel mai in masura sa ii dea primul ajutor. Intre timp zeci de persoane deja ne inghesuiau, asa ca am preluat controlul. Lumea se uita la noi ca la circ.

“Spatiu, are nevoie de spatiu… Lasati-i sa respire!”

Si am inceput sa imping spectatorii aciuati, ca sa fac loc, timp in care am scos si telefonul, ca sa sun la urgente. Intre timp insa cativa dintre cei care se uitau la noi deja erau pe telefoane, incercand sa dea locatia aproximativa unde ne aflam. Totul se desfasura intr-un ritm rapid acum.

Prietenul meu a inceput sa vorbeasca cu cel ranit si a cerut apa celor din jur. Instant mai mult de 5 persoane erau cu cate o sticla indreptata catre el. A aruncat cu apa din cateva sticle pe jos, ca sa dea sangele la o parte. Apoi i-a pus propriul rucsac sub cap, ca sa nu incerce sa il sustina in aer singur. Si l-a intors pe o parte, ca sa nu se sufoce.

“Ma auzi? E totul in regula, e o salvare pe drum. Incearca sa nu te misti.“

In timpul asta de undeva din spatele multimii din ce in ce mai mari de gura casca si-a facut aparitia o blondina.

“Am vazut eu ce s-a intamplat! Nu a cazut singur. A venit cineva pe la spate, in fuga, si i-a dat cu piciorul in cap. S-a lovit cu capul de ciment.”

O sa ma opresc aici din relatarea evenimentelor. In curand au venit si vreo doi jandarmi, apoi politie, intr-un final si salvarea. Tipul era ok, aparent.

Cand toata agitatia s-a terminat, am ramas cu destule intrebari in minte. Le-am discutat atunci intens la bere, intrebari care mult timp au ramas fara raspuns pentru noi.

  • De ce lumea trecea atat de nepasatoare pe langa cel ranit fara sa intervina?
  • De ce blonda, care s-a dovedit ca era vanzatoare la un chiosc din apropiere, a reactionat cu atata intarziere?
  • Cei care au vazut agresiunea initiala de ce nu au reactionat? Sa sara in ajutor, sa anunte politia?
  • Cati oare au vazut lovitura si au bagat capul in pamant si au mers mai departe, ignorand cele intamplate?
  • De ce din momentul in care noi am reactionat, atat de multi oameni au sarit in ajutor?
  • Daca nu ne-am fi apropiat de el noi, cat ar fi durat pana altcineva sa isi faca curaj si sa ii dea o mana de ajutor?

Cazul Genovese

Unul dintre cele mai scandaloase incidente din istoria New York-ului, similar cu povestea mea de mai sus, a fost injunghierea unei tinere femei din Queens, pe numele ei Kitty Genovese, in 1964. Femeia a fost urmarita pe strada de catre agresor si atacata de doua ori intr-un interval de jumatate de ora, in vreme ce treizeci si opt dintre vecinii ei priveau de la ferestre. Insa in tot acest interval de timp niciunul dintre cei treizeci si opt de martori nu a sunat la politie.

Cazul a starnit valuri de autoincriminare si a devenit mai tarziu simbolul pasivitatii dezumanizate ale grupurilor de oameni, mai ales in zonele urbane. Incidentul a dat nastere mai multor studii sociale si s-a transformat mai tarziu in ceea ce psihologii numesc “Sindromul Genovese”, dupa numele victimei, “efectul spectatorului”, “apatia spectatorului” sau “indiferenta de grup“.

In prima faza, observand ca este urmarita de cineva, Genovese a incercat sa fuga. Agresorul, pe nume Moseley, a prins-o din urma, si a injunghiat-o de doua ori. Genovese a tipat atunci, conform martorilor:

“Dumnezeule, m-a injunghiat! Ajutor!“

Mai multi vecini au auzit tipatul ei, dar putini dintre ei l-au recunoscut ca fiind unul de ajutor. Unul dintre vecini se pare ca a strigat catre atacator:

“Lasa fata in pace!”

Moseley a fugit atunci, iar Genovese s-a tarat catre marginea cladirii, dincolo de vizibilitatea celor din jur si a cazut langa zid. Dupa zece minute agresorul s-a intors, a cautat-o prin parcare, pe strazi, pana a gasit-o in fata intrarii in blocul respectiv, care era incuiata. Genovese inca era constienta.

Moseley a mai injunghiat-o de cateva ori, apoi a violat-o si i-a furat 49 de dolari din buzunare, dupa care a fugit. O vecina de 70 de ani a gasit-o si a tinut-o in brate pana a venit salvarea. Avea mainile taiate, semn ca luptase cu agresorul la al doilea atac.

Genovese a murit in drum spre spital.

Moseley a fost prins la sase zile de la atac, avea 29 de ani, insurat, trei copii si fara antecedente. Cand a fost intrebat ce a urmarit, a spus simplu ca a vrut “sa omoare o femeie”.

“Este mai usor sa omori o femeie, nu se lupta cu tine cum o face un barbat!”

Detectivul Albert Seedman, cel care s-a ocupat de caz, l-a intrebat atunci cum de a avut curajul sa o atace in fata atator martori oculatori, in plina strada. Psihopatul a raspuns calm:

“Stiam ca nu o sa reactioneze nimeni, niciodata nu o fac!”

Moseley a fost initial condamnat la moarte, condamnare care s-a preschimbat mai tarziu in “inchisoare pe viata” si a murit in inchisoare in 2016, la 81 de ani. Cazul “Genovese” a dat nastere celebrului numar pentru urgente american “911”. Pana la aceasta data nu exista un numar centralizat pe care oamenii sa il apeleze, in cazul unei urgente.

Dar cazul in sine ramane remarcabil din punct de vedere psihologic si al studiilor sociale ce au urmat.

Indiferenta de grup

Abe Rosental, autorul cartii “Treizeci si opt de martori”, spunea despre caz:

“Nimeni nu poate spune de ce niciunul dintre cei treizeci si opt nu a ridicat receptorul telefonului, in timp ce domnisoara Genovese era atacata, din moment ce nici ei insisi nu isi pot raspunde la aceasta intrebare.”

Mai tarziu, insa, psihologii in comportamente sociale John Darley si Bibb Latane au reusit sa o faca. Pe langa numele de “bystander effect” dat (trad. aproximativa: “indiferenta de grup” sau “efectul spectatorului”), au reusit sa demonstreze ca in grupuri de oameni mari ia nastere ceea ce se numeste “difuzia responsabilitatii”.

Concluzia este socanta: cu cat sunt mai multi spectatori la un eveniment neplacut, cu atat mai mici sunt sansele ca cineva sa faca un pas in fata si sa ajute victima. Motivele sunt multiple:

  • ca nu este grav, altfel ar sari cineva in ajutor
  • ca nici altii nu ajuta
  • sentimentul ca exista altcineva mai capabil sa dea ajutor decat tine
  • sentimentul de nesiguranta ca ceilalti se uita la tine, cand ajuti

Cei doi psihologi au inscenat situatii de urgenta de diverse tipuri, pentru a vedea cine intervine si ofera ajutor. In mod surprinzator, au descoperit ca factorul de cel mai important care dicteaza comportamentul de intrajutorare este numarul de martori prezenti la evenimentul respectiv: cu cat mai putini martori, cu atat cresc sansele ca cineva sa sara in ajutor.

Un exemplu: subiectul aflat singur intr-o camera a simulat un atac de epilepsie. Daca in camera de alaturi se afla numai o persoana care asculta, aceasta se grabea sa vina in ajutorul subiectului in 85% dintre cazuri. Cand “martorii” credeau ca in afara de ei mai exista inca cel putin patru persoane care sunt martore si ele la criza de epilepsie, ele veneau in ajutorul subiectului in numai 31% dintre cazuri.

In alt caz, oamenii care vedeau fum iesind pe sub usa unui apartament raportau incidentul in 75% dintre cazuri daca erau singuri. Daca se aflau intr-un grup, raportau in numai 38% dintre cazuri.

Martorii isi limiteaza propria responsabilitate in cazul in care sunt si alti oameni in jur. Ei presupun ca va sari altcineva in ajutor, iar daca nu o fac, inseamna ca problema in realitate, nu este atat de grava.

In cazul Genovese concluzia care se poate trage nu este ca in ciuda faptului ca treizeci si opt de persoane au auzit-o tipand, nu a sunat nimeni la politie. Dimpotriva, nu a dat nimeni telefon tocmai pentru ca treizeci si opt de oameni au auzit-o tipand.

Ironia este ca daca ar fi fost atacata pe o strada izolata, unde ar fi fost un singur martor, poate ca ar fi trait.

In parteneriate, echipe si antreprenoriat

Difuzia responsabilitatii se intampla insa si in parteneriate, pastrand aceleasi caracteristici: oamenii, cand lucreaza in echipe, se simt mai putin responsabili pe actiunile proprii crezand, corect sau incorect, ca altcineva va face actiunile necesare ca proiectul sa se materializeze.

Asta este si motivul pentru care, daca unesti intr-o echipa cei mai buni specialisti dintr-un domeniu anume, desi individual ai oameni capabili, din punct de vedere psihologic ei vor fi letargici si nu isi vor asuma resposabilitatea pe noul proiect ca atunci cand sunt pe cont propriu.

Echipele au un deficit, din punctul asta de vedere, mai ales cand se formeaza pentru prima oara si nu exista proceduri foarte bine definite. Asta inseamna ca pe proiecte noi, de tip start-up, unde procedurile sunt inexistente la inceput de drum, toti cei implicati, indiferent ca sunt parteneri sau angajati, vor resimti aceasta “difuzie” de responsabilitate. Vor da mai putin decat sunt ei capabili, bazandu-se pe faptul ca sunt multi in echipa si cineva apasa pe butonul de “urgenta”, daca iese fum.

Cum toata lumea gandeste la fel, rezulta o echipa paralizata, care se misca cu incetinitorul, tot asteptand pe cineva care sa isi asume leadershipul. Si chiar in conditii de leadership asumat si cu un management de proiect solid in spate, difuzia responsabilitatii in continuare se intampla.

In parteneriatele pe care le am eu exista o vorba pe care ne-o tot repetam, cand pornim la drum pe proiecte noi sau cand aducem membri noi in echipa:

“Responsabilitatea de grup inseamna iresponsabilitate. Singura responsabilitate reala este responsabilitatea individuala!”

Oamenii evita sa isi asume, in general, responsabilitateape proiecte noi in special, din motive precum simpla comoditate, frica de esec, sentimentul ca sunt depasiti de situatie, de marimea “obiectivului”.

Oricare ar fi motivul, daca cineva nu isi asuma responsabilitatea pe bucatica lui, nu este constient de rolul lui, daca nu este asumat, atunci va esua. Va esua profesional, la locul de munca, va esua in echipele din care face parte, dar va esua si ca individ, pentru ca va refuza cresterea.

Asta este si motivul pentru care vin mai jos cu “un antidot”, 7 puncte care pot elimina difuzia de responsabilitate din echipe. Facand trecerea de la “efectul spectatorului” catre aplicabilitatea in antreprenoriat si proiecte de tip start-up, lunganul de 1.90, cu capul spart sau tanara Genovese, injunghiata in vazul a 38 de martori, sunt metafore bune pentru proiectul nostru.

1. Viziunea

La fiecare inceput de proiect discutiile trebuie extinse catre raspunsul la intrebarea “ce vrem de la aceasta poveste?”. In zona proiectelor antreprenoriale, aproape de fiecare data raspunsul “meta” duce catre “sa schimbam lumea prin ceea ce facem”.

Dar tot procesul de a raspunde la “catre ce viitor ne indreptam” este extrem de important. Toate intrebarile si toate raspunsurile sunt importante, pentru ca este momentul “pictarii” tabloului, a imaginii de ansamblu.

Este important ca fiecare membru al echipei sa ia parte la acest “desen” al viziunii, al obiectivelor indeplinite, a realitatii “de dupa” ce ne-am facut treaba. Desi este, probabil, partea cea mai abstracta parte dintre toate, este si cea mai importanta. Cineva care nu “vede” directia si idealul, nu poate sa isi inteleaga nici rolul in echipa formata.

Cei mai demotivati oameni sunt cei care merg “cu cârdul”, catre o destinatie necunoscuta.

Intrebari ajutatoare:

  • Cum va arata proiectul nostru, la final?
  • Care este varianta ideala a acestui proiect?
  • Cat de “sus” este sus?
  • Daca lucrurile merg perfect de acum incolo, daca toata lumea isi face treaba, cum va arata proiectul nostru / firma peste 3 ani? (5 ani, 10 ani etc.)
  • Cine suntem noi? De ce facem ceea ce facem? Pentru ce “luptam” ?
  • Cand viziunea noastra este materializata (cand ducem la capat acest proiect), ce urmeaza pentru noi?
  • etc.

2. Strategia

O viziune comuna intr-o echipa are rol de combustibil pentru fiecare dintre oamenii care o formeaza. Sa stii unde vrei sa ajungi este esential, atunci cand pleci la drum (oricat de banal ar parea).

In acelasi timp, insa, ca sa ajungi acolo, ai nevoie de o “harta”. Sau, cand vine vorba de antreprenoriat, start-up-uri sau echipe, sa ai o strategie inseamna sa stii pe ce te bazezi, ce sa faci si, poate cel mai important, ce sa nu faci.

In start-up-uri strategie inseamna sa stabilesti:

  • ce tip de marketing folosesti (ce canale de comunicare, ce tip de vanzare, platforme etc.)
  • carui client te adresezi (si cum ajungi sa il cunosti mai bine)
  • ce produse/servicii vinzi (si in ce ordine, la ce preturi etc.)
  • de ce buget dispui pentru a pune in aplicare aceasta strategie
  • la ce venituri te astepti (tinte de incasari / pe o perioada anume)
  • etc.

3. Roluri si responsabilitati

Dupa intelegerea viziunii globale si a strategiei de baza ca sa ajungi “la final”, esential este ca fiecare om sa stie ce rol joaca in echipa nou formata. Ordinea enumerata mai sus nu este intamplatoare (sa stabilesti intai viziunea si strategia, inainte de roluri si responsabilitati).

Daca nu se uniformizeaza cumva viziunea globala, daca nu este adoptata de echipa sau adaptata la ea, atunci membrii echipei vor trage in directii diferite sau, mai rau, vor inainta cu viteza redusa, asteptand “pe altcineva” sa dicteze tempoul.

4. Angajament

De multe ori, insa, sa ai desenate pe o tabla sau pe o foaie rolurile pe care le joaca fiecare membru in parte dintr-o echipa nu este de ajuns. Mie mi-a luat mai bine de 10 ani ca sa inteleg diferenta dintre a avea 4-5 oameni care lucreaza pentru mine sau a avea o singura persoana care sa lucreze cu mine.

Sa iti iei angajamentul ca iti faci treaba pe un proiect pleaca de la o decizie personala, de tipul: “Da, o sa imi fac treaba indiferent de ce se intampla pe parcurs!”

Insa ca sa ai o echipa, in loc de un sef si subordonati, este nevoie de multa educatie, cel putin din partea celor care isi asuma “leadership-ul”, pe proiectul respectiv. Asta duce in punctul urmator, cel putin la fel de important.

5. Blestemul liderului ierarhic

Simptomul unui leadership defectuos este ca persoana aflata “la timona” pierde foarte mult timp verificandu-i pe ceilalti daca isi fac treaba sau nu. Ca lideri de echipa trebuie sa depasim stadiul imaginii unui Cezar care sta mai mereu cu degetul in sus sau in jos, in functie de ce fac ceilalti.

Exista o vorba populara care se potriveste foarte mult imaginii unui lider toxic pentru propria echipa: “La umbra unui stejar nici iarba nu creste.”

Cu cat cineva isi asuma mai multe responsabilitati pe un proiect, cu atat mai iresponsabili vor deveni membrii acelei echipe. De multe ori prin simpla eliminare a acestui personaj dintr-o echipa se poate ridica nivelul de performanta al intregii echipe.

6. Monitorizare

Unul dintre cele mai mari pericole intr-o echipa este o birocratie prea mare (sedinte, raportari si proceduri prea multe si prea complicate, care mai mult impiedica progresia generala).

Parerea mea, insa, este ca cealalta extrema a birocratiei excesive este la fel de toxica. Nu poti da birocratia la schimb pe haos. Doar pentru ca multe sedinte si prea multe rapoarte nu functioneaza, nu inseamna ca daca elimini complet sedintele si rapoartele, echipa va functiona mai bine.

E nevoie de un echilibru intre cele doua:

  • ai nevoie de sedinte de grup, ca sa va puteti lua pulsul si sa identificati eventuale blocaje
  • sedintele insa nu trebuie sa fie nici prea dese si nici lungi
  • de multe ori o sedinta fulger de 15-30 de minute bate la fund o sedinta de 1-2 ore
  • de multe ori o sedinta pe luna bate la fund sedinte zilnice sau saptamanale (de la caz la caz)

Sa gasesti echilibrul intre birocratie si haos este responsabilitatea leadershipului dintr-o echipa.

7. Lead by example!

Intr-un final, indiferent de rolul tau dintr-o echipa, trebuie sa stii ca exista o sansa foarte mare ca sa nu “tragi” la proiectul comun la fel de tare ca atunci cand esti singur pe un proiect.

Sa astepti ca tempoul pe proiect sa il dea altii din echipa este cumva natural si este motivul pentru care se intampla atatea parteneriate si start-up-uri defectuoase. Indiferent cat de bine sunt intelese si aplicate punctele 1-6, intr-un final tocmai pentru ca esti intr-o echipa ar trebui ca tu sa faci o treaba de nota 11.

Este singura sansa pe care o are echipa ca sa functioneze ca un organism.

Leave a Comment

You must be logged in to post a comment.